» » » » » » 001. Practici invocate de vrăjitoare

001. Practici invocate de vrăjitoare

Cercul magic
Cercul magic, de John William Waterhouse, 1886

Practicile folosite în vrăjitorie de-a lungul timpului sunt cele care influenţează mintea sau corpul altei persoane, sau o face pe aceasta să acţioneze împotriva propriei voinţe, sau cele care sunt considerate, de către persoana care le invocă, că pot submina ordinea socială sau religioasă. Unii experţi actuali consideră natura malefică a vrăjitoriei ca fiind o proiecţie creştină. Conceptul prin care un magician influenţează corpul altei persoane sau o determină să acţioneze împotriva voinţei sale este prezent în multe culturi, existând astfel de tradiţii atât în magia popularî cât şi în cea religioasă cu scopul contracarării magiei negre sau a identificării utilizatorilor magiei negre. Textele antice, precum cele din Egipt sau Babilon, conţin multe astfel de exemple, în care se crede că magia neagră are puterea de a influenţa mintea, corpul sau a poseda, utilizatorii acestei magii devenind astfel o cauză credibilă a multor boli atât la oameni cât şi la animale, moartea bruscă, impotenţă şi alte neajunsuri. Astfel, se apelează la o vrăjitorie mai benignă şi acceptabilă din punct de vedere social pentru a anihila efectele negative ale vrăjitoriei negre, sau pentru a identifica şi pedepsi pe cel care se presupune că invocă puterile diavolului. Magia populară utilizată pentru a identifica sau a se proteja împotriva utilizatorilor magiei negre este uneori greu de distins de cea folosită de vrăjitoare.

Există de asemenea credinţa populară în conceptul de vrăjitoare albe şi vrăjitoria albă, care sunt strict benefice. Multe vrăjitoare neopăgâne se identifică cu acest concept, şi aderă la un cod de etică profesională care le interzice invocarea magiei pe o persoană fără acordul acesteia.

Acolo unde există credinţa în magia neagră, practiţioniştii sunt de obicei interzişi prin lege, iar populaţia îi urăşte şi se teme de ei în egală mpsură, în timp ce magia benefică este tolerată sau chiar acceptată în întregime de populaţie, chiar şi în condiţiile în care lăcaşurile ortodoxe se opun acestor practici.

Descântece

Probabil caracteristica cea mai evidentă a unei vrăjitoare este puterea acesteia de a „descânta”, folosind cuvinte magice cu ajutorul cărora se declanşează magia. Descântecul poate fi format dintr-un set de cuvinte, o formulă sau vers, un ritual, sau o combinaţie dintre acestea. Descântecele erau iniţiate prin diverse metode, precum inscripţionarea de simboluri runice sau sigili pe un obiect pentru a-i oferi puteri magice, jertfa sau crearea unei imagini, din ceară sau clei, a persoanei care urmează să fie ţinta vrăjitoriei, recitarea unei incantări, ritualuri fizice, folosirea de ierburi magice ca amulete sau poţiuni, folosirea oglinzilor, săbiilor sau a altor obiecte reflectorizante pentru preziceri, etc.

Invocarea morţii

Strict vorbind, „necromanţia” este practica invocării spiritelor morţii pentru preziceri şi profeţii – deşi termenul s-a aplicat şi în cazul invocării morţii în alte scopuri. Vrăjitoarea din Endor pomenită în Biblie se presupune că a reuşit această performanţă vrăjitorească (1 Sam. 28), condamnată de �lfric of Eynsham:

Vrăjitoarele se regăsesc încă la răscrucile de drumuri şi la înmormântările păgâne, amăgind cu magia lor şi invocările diavolului; iar el se duce spre ele sub aparenţa unei persoane îngropate acolo, ca şi cum ar fi înviat din moarte.

Bibliografie

  1.  Oxford English Dictionary, the Compact Edition, Oxford University Press
  2. Luck, Georg, Arcana Mundi: Magic and the Occult in the Greek and Roman Worlds; a Collection of Ancient Texts, Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1985, 2006
  3. Kittredge, G. L., Witchcraft in Old and New England, New York: Russell & Russell, 1929, 1957, 1958; and Davies, Owen, Witchcraft, Magic and Culture, 1736�1951, Manchester University Press, 1999.
  4. Semple, Sarah (2003). „Illustrations of damnation in late Anglo-Saxon manuscripts”. Anglo-Saxon England 32: 231�245. doi:10.1017/S0263675103000115
  5. Semple, Sarah (1998). „A Fear of the Past: The Place of the Prehistoric Burial Mound in the Ideology of Middle and Later Anglo-Saxon England”. World Archaeology 30: 117. JSTOR 125012
  6. Pope, J.C. (1968). Homilies of Aelfric: a supplementary collection (Early English Text Society 260). II. Oxford University Press. p. 796, lines 118�125, from the second manuscript in an appendix to De Auguriis, lesson XVII from �lfric’s „Lives of the Saints”.
  7. Meaney, Audrey L. (1984). „Aelfric and Idolatry”. Journal of Religious History 13 (2): 119�35. doi:10.1111/j.1467-9809.1984.tb00191.x, source of English translation from Anglo-Saxon.

Traducere şi adaptare din Wikipedia de Nicolae Sfetcu sub licenţă gratuită GNU.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *