Home » Articole » RO » Artă » Literatură » Procesul » 026 Procesul – Avocatul, industriaşul şi pictorul – Fetele

026 Procesul – Avocatul, industriaşul şi pictorul – Fetele

postat în: Procesul 0

Procesul

Directorul adjunct părea foarte bun la a-şi însuși tot ceea ce era nevoit Ion să renunțe acum! Dar nu cumva Ion a renunţat la mai mult decât era absolut necesar? Alergând la un pictor necunoscut cu, aşa cum trebuia să recunoască, foarte puține speranțe pentru un vag beneficiu, renumele său va suferi daune care nu s-ar mai putea repara. Ar fi, probabil, mult mai bine să-și dea jos paltonul și, cel puțin, să încerce să câștige înapoi doi domni care au cu siguranță încă așteaptă în camera de alături. Dacă nu l-ar fi zărit tocmai atunci pe directorul adjunct în biroul său, cautând ceva în documentele sale ca și cum ar fi ale lui, Ion probabil ar fi încercat. În timp ce Ion, oarecum agitat, se apropie de ușă, directorulul adjunct strigă,

Oh, încă nu a plecat!” Se întoarse cu fața spre el – numeroasele sale riduri adânci părea să îi arate puterea, mai degrabă decât de vârsta – și reluă imediat căutarea. „Caut o copie a unui contract„, spuse, „acest domn insistă că trebuie să fie la dvs. Puteți să mă ajutați să-l caut, ce ziceţi?” Ion făcu un pas înainte, dar directorul adjunct spuse, „Mulțumesc, l-am găsit deja„, și cu un pachet mare de documente, care cu siguranță trebuie să fi inclus mai multe documente decât doar copia contractului, se întoarse și se duse în propriul său birou.

Nu mă pot ocupa de el acum,” îşi spuse Ion, „dar odată ce voi soluționa problemele personale, va fi cu siguranță primul de care mă voi ocupa, și cu siguranță nu îi va place.” Calmat puţin de aceste gânduri, Ion îl însărcină pe servitorului, care încă ţinea ușa coridorului deschisă pentru el să spună directorului, atunci când va avea ocazia, că el a plecat pentru o chestiune de afaceri. Părăsi banca aproape fericit la gândul că va putea dedica mai mult timp propriei sale probleme pentru o vreme.

Se duse direct la pictor, care trăia într-o parte periferică a orașului, foarte aproape de birourile judecătoriei, deși această zonă era chiar mai săracă, casele erau mai întunecate, străzile erau pline de mizerie care plutea uşor peste zăpada pe jumătate topită. În marea uşă de acces a clădirii în care trăia pictorul doar una dintre cele două uși era deschisă, cealaltă uşă făcuse o gaură în perete și, în timp ce Ion se apropia, un lichid respingător galben fu pulverizat prin ea făcând pe câţiva șobolani să fugă departe în canalul din apropiere. Aşezat pe scară era un copil mic culcat pe burtă care plângea, dar care cu greau putea fi auzit din cauza zgomotului de la un atelier de lăcătuşerie de pe cealaltă parte a holului de la intrare, care acoperea orice alt sunet. Ușa atelierului era deschisă, trei muncitori se aflau în cerc în jurul unei lucrări în care loveau cu ciocanele. O farfurie mare de tinichea atârna pe perete ca aplică, aruncând o lumină palidă care îşi croia drum printre doi lucrători, luminându-le fețele și șorțurile de lucru. Ion aruncă doar o privire la toate acestea, vroia să termine aici cât mai curând posibil după ce va schimba doar câteva vorba pentru a afla cum lucrurile stăteau cu pictorul și apoi se va duce direct înapoi la bancă. Chiar dacă va obţine câteva mici succese aici, aceasta ar avea în continuare un efect bun asupra muncii sale de la bancă pentru acea zi. La etajul al treilea trebui să încetinească ritmul, abia mai putea respira – treptele, ca şi înălțimea fiecărui etaj, erau mult mai mari decât era nevoie și i se spusese că pictorul locuia tocmai sus în pod. Aerul era de asemenea destul de apăsător, nu existau zone de popas adecvate și palierele înguste erau aproape de pereții pe ambele părți, cu nu mai mult de o fereastră mică şi la înţlţime ici și colo. Exact când Ion se opri să se odihnească puţin nişte fete tinere ieşiră în fugă din unul dintre apartamente și alergară în sus pe scări, râzând. Ion le urmă încet, prinse din urmă una dintre fete care se împiedicase și rămăsese în urmă, și o întrebă în timp ce urcau la cot la cot,

Există un pictor, Tătaru, care locuieste aici?” Fata, abia dacă avea treisprezece ani și puţin cocoșată, îl lovi cu cotul și se uită la el dintr-o parte. Tinerețea ei și defecte ei corporale nu o opriseră deloc să fie deja destul de depravată. Nu zâmbea, se uita la Ion cu seriozitate, fixându-l cu nişte ochi lacomi. Ion se făcu că nu observă comportamentul ei și o întrebă, „Îl cunoaşteţi pe Tătaru, pictorul?” Ea dăsu din cap și întrebă la rândul ei,

Pentru ce vreţi să-l vedeţi?” Ion se gândi că ar fi în avantajul său să afle ceva mai multe despre Tătaru.

Vreau sa-mi picteze portretul„, spuse el.

Să vă picteze portretul?” întrebă ea, deschizând gura prea larg și lovindu-l ușor pe Ion cu mâna, ca și cum ar fi spus ceva extraordinar de surprinzător sau neîndemânatic, cu ambele mâini îşi ridică fusta care era deja foarte scurtă și, pe cât de rapid putea, alergă după celelalte fete ale căror strigăte indistincte se pierdeau mult mai sus. La următorul palier de scări Ion se întâlni cu toate fetele din nou. Fata cocoșată le spusese cu siguranţă celorlalte despre intențiile lui Ion si acum îl aşteptau. Stăteau pe ambele laturi ale scării, rezemate de perete, astfel încât Ion putu trece printre ele, în timp ce acestea îşi netezeau fustele. Toate fețele lor, chiar și în această postură de gardă de onoare, arătau un amestec de copilărie și depravare. Fetele din capătul şirului, care acum râdeau, începurp să închidă drumul lui Ion, cu cocoșata în rolul de lider. Mulțumită ei Ion găsi direcția corectă, fără să bâiguie – ar fi continuat pe scări drept în fața lui, dar ea îi arătă că pentru a ajunge la Tătaru trebuie să cotească. Treptele care urcau până la pictor erau deosebit de înguste, foarte lungi, fără nicio cotitură, toate treptele putea fi văzute dintr-o privire și, până în partea de sus la ușa închisă a lui Tătaru. Această ușă era mult mai bine luminată decât restul scării de  la un luminator mic îndreptat oblic deasupra ei, luminând uşa din scânduri de lemn nevopsite și numele „Tătaru” pictat pe uşă cu latul pensulei, de culoare roșie. Ion ajuse la jumatatea drumului pe trepte, însoțit de suita lui de fete, când, datorită zgomotului tuturor acestor pași, ușa se deschise ușor și în pragul ei apăru un om care părea să fie îmbrăcați în cămașă de noapte.

Oh!” strigă el, când văzu mulțimea care se apropia, și dispăru. Fata cocoșată bătu din palme de bucurie și celelalte fete se înghesuiră în spatele lui Ion împingându-l mai repede înainte.

Încă nu ajunseseră sus când pictorul deschise brusc ușa larg și, cu o plecăciune adâncă, îl invită pe Ion să intre. Pe de altă parte, încerca să țină departe fetele, nu vroia să lase niciuna, oricât de mult îl rugară și oricât de mult încercară să intre – chiar cu forţa dacă nu de bună voie. Singura care reuși fu cocoșata, strecurându-se pe sub brațul întins, dar pictorul o urmări, o prinse de fustă, o răsuci cu faţa spre uşă şi o împinse lângă celelalte fete care, spre deosebire de aceasta, nu îndrăzniră să treacă pragul casei cât timp pictorul îşi părăsise postul. Ion nu știa ce ce să facă, în timp ce fetele păreau că se distrează mult. Stând una în spatele celeilalte, fetele de lângă uşă îşi întindeau gâturile și adresau diverse cuvinte pictorului în glumă, dar pe care Ion nu le înțelegea, și la care pictorul râdea în timp ce cocoșata se răsuca în jurul mîinii lui. Apoi pictorul închise ușa, se înclină din nou în faţa lui Ion, îi întinse mâna şi se prezentă, spunând,

Tătaru, pictor„. Ion arătă spre ușă, în spatele căreia fetele vorbeau în șoaptă, și spuse,

Pari a fi foarte popular în această clădire.

Ah, năzdrăvanele astea!” spuse pictorul, încercând în zadar să fixeze cămașă de noapte la gât. Era şi desculț și, în afară de asta, nici nu purta decât o pereche de pantaloni largi de pijama gălbui ținuţi cu o curea al cărei capăt liber se legăna încoace și încolo. „Aceşti copii sunt o adevărată pacoste pentru mine„, continuă el. Nasturele de sus al cămăşii de noapte se deschise și renunță la încercarea de a-l mai închide, aduse un scaun pentru Ion și îl invită să se așeze pe el. „Am pictat pe una dintre ele o dată – nu e aici azi – și de atunci mă urmăresc să le pictez. Dacă sunt aici vin doar atunci când le permit, dar de îndată ce ies intră în cameră întotdeauna. cel puțin una dintre ele. Şi-au făcut o cheie de la uşa mea şi şi-o împrumută pe rând. E greu de imaginat ce rău este. Dacă de exemplu vin acasă cu o doamnă pe care am de gând să o pictez, deschid ușa cu propria mea cheie și dau de cocoșată acolo sau ceva în genul ăsta, rujându-se cu pensula mea, și în același timp surorile ei mai mici ţinându-i companie, se zbenguiesc pe acolo şi fac mizerie în fiecare colț al camerei. Sau o altă situaţie, cum s-a întâmplat ieri, când m-am întors acasă seara târziu – te rog iartă aspectul meu și mizeria din cameră, este tocmai din cauza asta – deci, m-am întors acasă târziu seara și am vrut să mă culc, şi atunci am simţit că ceva m-a ciupit de picior, m-am uitat sub pat și am tras-o de acolo pe una dintre ele. Nu știu de ce este mă tot deranjează astfel, cred că ați văzut că nu fac nimic pentru a le încuraja să se apropie de mine. Și îmi fac şi munca dificilă, desigur. Dacă nu aşi fi închiriat acest atelier aproape gratis m-aş fi mutat de mult.” Chiar atunci, o voce subţire, tandră și nerăbdătoare, se auizi de sub ușă,

Tătaru, putem veni acum?

Nu„, răspunse pictorul.

Nici măcar eu singură?” întrebă vocea din nou.

Nici măcar doar tu„, spuse pictorul, ducându-se la ușă și încuind-o.

(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *