Home » Articole » RO » Artă » Literatură » Procesul » 030 Procesul – Avocatul, industriaşul şi pictorul – Amânarea

030 Procesul – Avocatul, industriaşul şi pictorul – Amânarea

postat în: Procesul 0

Procesul

Văzut din afară poate părea uneori că totul a fost mult timp uitat, documentele au fost pierdute și achitarea este completă. Nimeni familiar cu instanța nu ar crede asta. Nu se pierd niciodată documente, instanța mu uită nimic. Într-o zi – nimeni nu o poate prevede – un judecător oarecare sau altul preia documentele și se uită mai atent la ele, observă că acest caz particular este încă activ, și dispune arestarea imediată a inculpatului. Am vorbit aici ca și cum ar exista o perioadă lungă de timp între achitarea aparentă și re-arestare, ceea ce este destul de posibil și știu cazuri de genul ăsta, dar e la fel de probabil ca pârâtul să se ducă acasă după ce a fost achitat și să găsească deja pe cineva acolo așteptându-l să-l aresteze. Atunci, desigur, viața lui de om liber ia sfârșit.

Și procesul pornește din nou?„, întrebă Ion, neîncrezător.

Procesul va începe întotdeauna din nou„, spuse pictorul, „dar există, încă o dată ca și mai înainte, posibilitatea de a obține o achitare aparentă. Încă o dată, acuzatul trebuie să-şi adune toate puterile și nu trebuie să renunțe.” Pictorul a spus că ultima frază posibil ca urmare a impresia că Ion era într-un fel dezamăgit.

Dar pentru a obține o a doua achitare,” întrebă Ion, anticipând viitoare revelaţii ale pictorului, „nu este mai greu decât prima dată?

Din acest punct de vedere,” răspunse pictorul, „nimic nu poate fi sigur. Vreţi să spuneţi că a doua arestare ar avea o influență negativă asupra judecătorului și verdictului său? Nu este aşa. Când achitarea a fost pronunţată judecătorii sunt deja conștienți de faptul că re-arestarea este probabilă. Deci, atunci când se întâmplă, aceasta nu are aproape niciun efect. Dar există nenumărate alte motive care pot modifica starea de spirit a judecătorilor și perspectiva lor legală în acest caz, și eforturile de a obține a doua achitare, prin urmare, trebuie să fie adaptate la noile condiții și, în general, la fel de energice ca la prima achitare.

Dar această a doua achitare, va fi din nou temporară„, spuse Ion, clătinând din cap.

Bineînteles că da„, spuse pictorul, „a doua achitare este urmată de a treia arestare, a treia achitare de către a patra arestare, și așa mai departe. Asta e ceea ce se înțelege prin achitare aparentă pe termen lung.” Ion tăcu. „E clar nu credeţi că o achitare aparentă oferă prea multe avantaje„, spuse pictorul,” poate amânare ar fi mai potrivită. Vreţi să vă explic ce presupune amânarea?” Ion dădu din cap. Pictorul se lăsă pe spate și se întinse pe scaun, cămașă de noapte îi era larg deschisă, băgă mâna înăuntru mângâindu-se pe piept şi coaste. „Amânarea„, spuse pictorul, uitându-se vag în fața sine pentru un timp, ca și cum încerca să găsească o explicație cât mai corectă, „amânarea presupune menține procedurii permanent în stadii timpurii. Pentru aceasta, acuzatul și cei care îl ajutâ trebuie să rămână în contact personal continuu cu instanța de judecată, în special cei care îl ajută. Repet, aceasta nu necesită de atât de mult efort ca obţinerea unei achitări aparente, dar probabil că este nevoie de mult mai multă atenție. Niciodată nu trebuie să se neglijeze procesul, trebuie să te duci și să te vezi cu judecătorul adecvat la intervale regulate, precum și atunci când ceva special apare și, orice ai face, trebuie să încerci și să rămâi prietenos cu el; dacă nu știi judecătorul personal va trebui să-l influențezi prin judecătorii pe care îi știi, și trebuie să o faci fără a renunța la discuțiile directe. Atâta timp cât nu eşuezi în oricare dintre aceste lucruri pe care le poţi face în mod rezonabil, poţi fi sigur că procesul nu va trece de primele etape. Procesul nu se oprește, dar inculpatul este aproape la fel de sigur că evită condamnarea ca şi cum ar fi achitat. Comparativ cu o achitare aparentă, amânarea are avantajul că viitorul inculpatului este mai puţin incert, e ferit de surpriza de a fi brusc re-arestat si nu trebuie să se teamă de eforturile și stresul implicate în obținerea unui achitări aparente exact atunci când este preocupat de alte probleme din viața lui. Amânarea are anumite dezavantaje proprii, deși, de asemenea, care nu ar trebui să fie sub-estimate. Nu vreau să spun prin aceasta că inculpatul nu este niciodată liber, el nu este liber, în sensul propriu al cuvântului, nici cu o achitare aparentă. Există un alt dezavantaj. Procedurile nu pot fi împiedicate să progreseze decât dacă există motive cel puțin aparente. Deci, ceva trebuie să pară că se întâmplă atunci când sa priveşte din afară. Acest lucru înseamnă că, din timp în timp, diferite somații trebuie să fie transmise, acuzatul trebuie să fie interogat, investigațiile trebuie să aibă loc, și așa mai departe. Procesul trebuie să se desfăşoare în mod artificial într-un cerc mic, și trebuie să se învârtă în permanență în el. Și, desigur, aeasta aduce cu sine anumite neplăceri pentru acuzat, deși nu ar trebui să ne imaginăm că sunt toate sunt așa de rele. Toatea acestea sunt doar pentru spectacol, interogatoriile, de exemplu, sunt foarte scurte, dacă vreodată nu ai timp sau nu te simţi în stare să te duci poţi oferi o scuză, cu unii judecători chiar poţi aranja programările împreună pentru o lungă perioadă de timp în avans, în esență toate acestea înseamnă că, în calitate de acuzat, trebuie să raportezi judecătorului din când în când.” Chiar în timp ce pictorul rostea aceste ultime cuvinte Ion îşi luă haina pe braț și se ridică în picioare. Imediat, din fața ușii, se auzi un strigăt:

Se ridică în picioare acum!„.

Plecaţi deja?” întrebă pictorul, care se ridică şi el în picioare. „Probabil că aerul din încăpere este de vină. Îmi pare foarte rău pentru asta. Există încă o mulțime de lucruri pe care trebuie să vi le spun. A trebuit să vă explic totul foarte pe scurt, dar sper cel puțin aceasta a fost suficient de clar.

Oh, da„, spuse Ion, pe care îl durea capul în timp ce făcea eforturi pentru a asculta. În ciuda acestei afirmații pictorul mai rezumă încă o dată totul, ca și cum ar fi vrut să-i ofere lui Ion o consolare pe drumul spre casă.

Ambele au în comun faptul că împiedică inculpatul să fie condamnat„, spuse el.

Dar, de asemenea, împiedică achitarea corespunzătoare„, declară Ion liniștit, ca și cum i-ar fi fost rușine să recunoască.

Aţi prins esența,” spuse pictorul repede. Ion puse mâna pe palton, dar nu îl putea îmbrăca. Cel mai mult ar fi vrut să împacheteze totul și să alerge afară la aer curat. Nici chiar fetele nu l-ar putea determina să îmbrace paltonul, chiar dacă acestea îşi vorbeau deja tare informându-se reciproc despre ce face el. Pictorul interpretă starea de spirit a lui Ion într-un fel, așa că spuse, „Bănuiesc că încă nu v-aţi decispe care dintre sugestiile mele o veţi urma. E bine. Chiar vă sfătuiesc să nu luaţi o decizie imediat. E o diferență foarte mică între avantaje și dezavantaje. Totul trebuie să fie atent cântărit. Dar cel mai important lucru este că nu ar trebui să pierdeţi prea mult timp.

Voi reveni în curând„, declară Ion, care decise brusc să îşi pună haina, aruncă paltonul peste umăr și se grăbi spre ușă în spatele căreia fetele începură acum să țipe. Ion aproape că vedea fetele țipând prin ușă.

Ei bine, va trebui să vă ţineţi de cuvânt„, spuse pictorul, care nu îl urmă, „altfel voi veni la bancă personal pentru a vă întreba ce aţi decis.

Vreţi să deschideţi ușa,” spuse Ion trăgând de mâner, care, după rezistenţa pe care o opunea, era ținut strâns de fetele de pe partea cealaltă.

Vreţi să fiţi deranjat de fete?” întrebă pictorul. „E mai bine dacă folosiţi altă cale de ieșire„, spuse el, arătând spre ușa din spatele patului. Ion fu de acord cu aceasta și sări înapoi în pat. Dar, în loc să deschidă ușa aceea, pictorul se băgă sub pat și de acolo îl întrebă pe Ion, „Doar o clipă, nu v-ar place să vedeţi o pictură pe care aş putea să v-o vând?” Ion nu vroia să fie nepoliticos, pictorul era cu adevărat de partea lui și îi promisese să-l ajute mai mult în viitor, și pentru că Ion uitase să întrebe nu se pusese problema vreunei plăţi pentru ajutorul pictorului, astfel încât Ion nu-i putea întoarce spatele acum și îi ceri să-i arate pictura, chiar dacă tremura de nerăbdare să iasă din atelier. De sub pat, pictorul extrase o grămadă de picturi neînrămate. Erau acoperite cu un strat de praf aşa de gros încât, atunci când pictorul încercă să-l sufle pe cel de deasupra, praful se învolbură în fața lui Ion, lăsându-l fără respiratie pentru un timp. „Peisaj de câmpie„, spuse pictorul întinzându-i pictura lui Ion. Se vedeau în ea doi copaci sfrijiţi, la mare distanţă unul de altul şi separaţi de un câmp de iarbă întuncată. În fundal era un apus de soare multicolor.

E frumos„, spuse Ion „Îl cumpăr.” Ion se exprimă în acest mod scurt fără niciun gând anume, așa că fu bucuros când pictorul nu se supără și luă un al doilea tablou de pe podea.

Aceasta este o contrapunere la prima pictură„, spuse pictorul. Poate că fusese concepută ca o contrapunere, dar nu exista nici cea mai mică diferență între ea și prima pictură, aceiaşi copaci, iarba şi apusul de soare. Dar aceasta nu era important pentru Ion,

Sunt peisaje frumoase„, spus el, „le voi cumpăra pe amândouă și le voi atârnă în biroul meu.

Se pare că vă place acest subiect„, spuse pictorul, luând un al treilea tablou, „mă bucur, mai am încă una, o pictură similară, aici.” Pictura însă nu era similară, mai degrabă era exact același peisaj de câmpie. Pictorul exploatase pe deplin această ocazie pentru a-şi vinde vechile picturi.

O voi lua şi pe asta„, spuse Ion „Cât costă cele trei picturi?

Putem vorbi despre asta data viitoare„, spuse pictorul. „Vă grăbiţi acum, și vom fi în continuare în contact. Și în afară de asta, mă bucur că vă plac tablourile, am să vă dau toate tablourile de aici de jos. Sunt toate peisaje de câmpie, am pictat o mulțime de astfel de peisaje. Multor oameni nu le plac acest tip de pictură, deoarece acestea sunt prea sumbre, dar mai sunt şi unii, şi dumneavoastră faceţi parte din ei, care iubesc temele sumbre.” Dar Ion nu era în starea de spirit optimă pentru a asculta despre experienţele profesionale ale acestui pictor cerşetor.

Împachetaţi-le pe toate!” strigă el, întrerupîndu-l pe pictor care vorbea, „servitorul meu va veni să le ia mâine dimineață.

Nu e nevoie de asta„, spuse pictorul. „cred că voi găsi pe cineva care poate să meargă cu dumneavoastră acum.” Și, în cele din urmă, se aplecă deasupra patului și descuie ușa. „Treceţi prin pat, fără grijă„, spuse pictorul, „aşa fac toţi cei care vin aici.” Chiar și fără această invitație, Ion puse piciorul în pat fără nicio remușcare, în mijlocul cuverturilor, apoi se uită afară prin ușa deschisă și trase piciorul înapoi.

Ce este asta?” întrebă el pe pictor.

De ce sunteţi așa de surprins?” întrebă pictorul, surprins la rândul său. „Acestea sunt birouri ale instanţei. Nu știați că există birouri ale instanţei şi aici? Există astfel de birouri în aproape fiecare mansardă, de ce ar trebui să fie această clădire diferită? Chiar şi atelierul meu este, de fapt, unul dintre birourile judecătorești, dar instanța l-a pus la dispoziția mea.

Nu atât descoperirea birourilor judecătoreşti l-au șocat pe Ion, cât propria sa naivitate în materie de instanţă. Considera că una dintre regulile de bază care reglementează modul în care un inculpat trebuie să se comporte este ca întotdeauna să fie pregătit, să nu fie luat prin surprindere, să nu se uite încrezător la dreapta atunci când judecătorul stă lângă el la stânga lui – și acest lucru era o regulă foarte elementară, pe care el nu o respecta însă niciodată. Un coridor se întindea în faţa lui, cu un curent de aer care, în comparație cu aerul din atelier, era revigorant. Existau bănci de fiecare parte a coridorului la fel ca în sala de așteptare a biroului unde se ţinea procesul lui. Se părea că există norme foarte precise privind modul în care trebuie să fie dotate birourile. Nu părea să fie prea multe persoane în birouri în acea zi. Era un om acolo, stând pe jumătate întins, cu fața îngropată într-un braț pe bancă, părând să doarmă; un alt bărbat stătea în semi-întunericul de la capătul coridorului. Ion trecu prin pat, pictorul urmându-l cu tablourile. Curând venit un funcţionar al instanței – Ion era acum capabil să recunoască toți funcţionarii instanţei prin butonii auriţi pe care îi purtau pe hainele lor civile sub butonii normali – și pictorul îi spuse să meargă cu Ion să ducă tablourile. Ion mai mult se împleticea decât mergea, cu batista apăsată pe gură. Ajunseseră aproape de ieșire atunci când fetele năvăliră peste ei, astfel încât Ion nu putu să le evite. Văzuseră că a doua ușă a atelierului se deschisese și dăduseră ocol pentru a ajunge pe partea asta.

Nu pot veni cu dumneavoastră mai departe!” strigă pictorul râzând în timp ce fetele se îngrămădeau în el. „La revedere, și nu vă gândiţi prea mult timp!

Ion nici măcar nu se uită în jurul lui. Odată ajuns în stradă luă primul taxi care trecu pe acolo. Trebuia acum să scape de funcționar, al cărui buton aurit îi atrăgea mereu atenţia, chiar dacă nimeni altcineva nu îl observa. Ca orice funcţionar, aacesta avea de gând să se urce în faţă. Dar Ion îl dădu jos. Era deja bine după-amiaza când Ion ajunse în fața băncii. Ar fi vrut să lase tablourile în taxi, dar se temea că ar putea apărea situaţii când ar trebui să arate pictorului că încă le mai are. Deci, luă tablourile în biroul său și le ascunse în cel mai de jos sertar al biroului, astfel că putea cel puțin să le păstreze în siguranță departe de privirea directorului adjunct în următoarele câteva zile.

(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *