» » » » » » 036 Procesul – În catedrală – Italianul

036 Procesul – În catedrală – Italianul

postat în: Procesul 0

Procesul

Un foarte important om de afaceri italian al băncii venise să viziteze orașul pentru prima dată și Ion a primit sarcina să-i arăte câteva dintre atracțiile culturale. În orice alt moment ar fi văzut această sarcină ca o onoare, dar acum, când constatase cât este de greu să-și mențină poziția sa actuală în bancă, a acceptat doar cu reticență. Fiecare oră în care nu putea fi la birou era un motiv de îngrijorare pentru el, nu mai era în stare să folosească timpul său la birou la fel de bine ca înainte, petrecea multe ore doar pretinzând că are treburi importante, dar aceasta nu făcea decât să-i crească anxietatea că nu este la birou. Apoi avea uneori impresia că îl vede pe directorul adjunct, care îl urmărea mereu, că intră în biroul lui, stă la birou, se uită prin lucrările sale, primește clienții care deveniseră aproape prieteni vechi cu Ion, și îi depărta de el, poate chiar îi descoperea greșeli, greșeli care păreau să-l amenințe pe Ion dintr-o mie de direcții când era la locul de muncă acum, și pe care el nu le mai putea evita. Deci acum, dacă era să i se ceară la un moment dat să părăsească biroul pentru vreo afacere sau chiar să facă o scurtă călătorie de afaceri, oricât de mult părea o onoare – și frecvența sarcinilor de acest fel a crescut substanțial în ultimul timp – apărea întotdeauna suspiciunea că acestea se întâmplau ca să-l scoată din birou pentru o vreme și să i se verifice munca, sau cel puțin să fie considerat ca dispensabil. Nu ar fi fost greu pentru el să refuze cele mai multe dintre aceste sarcini, dar nu îndrăznea să facă acest lucru pentru că, în cazul în care temerile sale ar fi avut cea mai mică bază, refuzul sarcinii ar fi fost o confirmare a lor. Din acest motiv, el nu obiecta și le accepta, chiar și atunci când a fost rugat să meargă într-o călătorie de afaceri obositoare de două zile nu a obiectat cu nimic ieșind pe o vreme de toamnă ploioasă deși era foarte răcit, doar pentru pentru a evita riscul de a nu i se mai cere să se ducă. Când, cu o durere de cap îngrozitoare, a sosit din această nouă călătorie, a aflat că a fost ales pentru a însoți un om de afaceri italian client în ziua următoare. Din nou tentația de a refuza sarcina a fost foarte mare, mai ales că nu avea nicio legătură directă cu afacerile, dar nici nu se putea nega faptul că obligațiile sociale față de acest client erau în sine destul de importante, doar că nu pentru Ion, care știa destul de bine că are nevoie de unele succese la locul de muncă pentru a-și menține poziția acolo și că, dacă ar fi eșuat acolo, nu l-ar fi ajutay nici măcar dacă italianul l-ar fi găsit suficient de fermecător. Nu vroia să plece de la locul de muncă nici măcar pentru o zi, teama de a nu i se mai permite să revină era prea mare, știa foarte bine că frica este exagerată, dar gândul la asta îl făcea oricum nervos. Cu toate acestea, în acest caz era aproape imposibil să se gândească la o scuză acceptabilă, cunoștințele sale de italiană nu erau profunde, dar încă suficient de bune; factorul decisiv era că Ion avea deja ceva cunoștințe despre istoria artei și acest lucru a devenit cunoscut în întreaga bancă într-o formă extrem de exagerată, inclusiv că Ion a fost membru al Societății pentru Conservarea Monumentelor Orașului, deși numai din motive de afaceri. Se spunea că acest italian este iubitor de artă, astfel încât alegerea lui Ion pentru a-l însoți el era o chestiune firească.

Era o dimineață foarte ploioasă și furtunoasă când Ion, supărat la gândul a ce avea de făcut în acea zi, sosi devreme la ora șapte la birou, astfel încât să poată rezolva cel puțin câte ceva înainte de a se întâlni cu clientul. Petrecuse jumătate din noapte studiind o carte de gramatică italiană, astfel încât să fie oarecum pregătit, și era foarte obosit; biroul lui îl îmbia mai puțin decât fereastra, unde petrecuse mult prea mult timp până târziu, dar rezistă tentației și se puse pe treabă. Din păcate, chiar atunci servitorul veni și raportă că directorul îl trimisese să vadă dacă era deja în biroul lui; dacă da, atunci este rugat să aibă amabilitatea să vină în camera de protocol întrucât domnul din Italia era deja acolo.

Voi veni imediat„, spuse Ion și puse un dicționar mic în buzunar, luă un ghid pentru siturile turistice ale orașului sub braț pe care îl folosea drept cadou pentru străini, și trecu prin biroul directorului adjunct în cel al directorului. Acesta era bucuros să-l vadă sosit în în birou atât de devreme și apt de a se ocupa de sarcinile de serviciu imediat, nimeni nu se aștepta în mod normal de la el la așa ceva. Biroul directorului adjunct era, desigur, încă gol ca și în miezul nopții, servitorul a fost, probabil să-l cheme și pe el, dar fără succes. Când Ion intră în cameră de protocol cei doi bărbați se ridicară la fotoliile adânci unde șezuseră. Directorul îi zâmbi prietenos, era în mod clar foarte bucuros că Ion este acolo, îl prezentă imediat italianului care îi strânse mâna lui Ion viguros și glumi spunând că cineva s-a sculat devreme. Ion nu înțelese prea bine ce vroia să spună, folosise o expresie ciudată în vorbire și asta îi luă lui Ion ceva timp pentru a-i ghici sensul. Ion răspunse cu câteva fraze neutre pe care italianul le primi încă o dată râzând, trecându-și mâna nervos și în mod repetat peste mustața stufoasă gri-albastruie. Această mustață era, evident, parfumată, erai aproape tentat să te apropie de ea și să o miroși. După ce se așezară cu toții și începură o conversație preliminară ușoară, Ion fu dezorientat observând că el nu înțelege decât fragmente din ce spune italianul. Când vorbea foarte calm înțelegea aproape totul, dar asta se întâmpla foarte rar, de obicei cuvintele țâșneau din gura lui și părea că se bucură de ele atât de mult încât clătina din cap. Când vorbea astfel, discursul său era de obicei învăluit într-un fel de dialect care i se părea lui Ion că nu are nimic de a face cu italiana, dar pe care directorul nu numai că îl înțelegea, dar îl și vorbea, deși Ion ar fi trebuit să prevăzut acest lucru întrucât italianul venea din sudul țării sale acolo unde directorul petrecuse mai mulți ani. Oricare ar fi fost cauza, Ion își dădu seama că posibilitatea de a comunica cu italianul este foarte mică, chiar și francez lui era greu de înțeles, iar mustața îi ascundea mișcările buzelor care l-ar fi ajutat să înțeleagă ce spune. Ion început să anticipeze multiple dificultăți, renunță să încerce să înțeleagă ce spune italianul – cu directorul acolo, care îl înțelege atât de ușor, ar fi fost un efort inutil – și pentru moment nu făcu altceva decât să-l fixeze cu privirea pe italian în timp ce acesta se relaxase cufundându-se adânc dar confortabil în fotoliu, trăgând frecvent de sacoul lui scurt și ajustat pe corp. La un moment dat italianul ridică brațele desenând în aer pentru a încerca să descrie ceva ce Ion nu putea înțelege chiar dacă ar fi stat în fața lui și nu i-ar fi scăpat mâinile din vedere. Ion nu avea nimic de făcut, astfel încât mecanic urmărea discuția dintre cei doi bărbați și oboseala lui în cele din urmă se făcu simțită, alarmându-l din fericire la timp, trezindu-se la un moment dat că aproape se ridicase să plece. În cele din urmă italianul se uită la ceas și sări în sus. După ce își luă la revedere de la director se întoarse spre Ion, apropiindu-se atât de mult de el încât Ion trebui să împingă scaunul în spate pentru a se putea ridica. Directorul văzuse, fără îndoială, anxietatea în ochii lui Ion în timp ce încerca să facă față acestui dialect italian, și se alătură conversației celor doi într-un mod iscusit și discret, părând că face doar comentarii minore, în timp ce, de fapt, îi explica rapid și cu răbdare lui Ion ce spunea italianul, astfel încât Ion să poată înțelege. Ion află în acest fel că italianul avea de rezolvat câteva probleme de afaceri, că din păcate îi mai rămânea doar puțin timp la dispoziție, că nu intenționează să vadă în grabă toate monumentele din oraș, deși i-ar fi plăcut – și dacă Ion ar fi de acord, este în întregime decizia lui – va vizita doar catedrala în amănunt. El era extrem de încânt să fie însoțit de cineva atât de învățat și atât de plăcut – respectiv de Ion, care asculta mai degrabă ce spunea directorul decât italianul – și se întreba dacă Ion ar fi atât de amabil, dacă timpul este potrivit, să se întâlnească amândoi la catedrală peste două ore pe la ora zece. El spera că va fi cu siguranță în măsură să fie acolo în acel moment. Ion a confirmă, italianul strânse mâna directorului și apoi pe cea a lui Ion, apoi din nou pe a directorului, și merse la ușă, pe jumătate întors către cei doi oameni care îl urmau, și continuă să vorbească fără pauză. Ion rămase cu directorul pentru scurt timp, deși directorul părea foarte nefericit astăzi. Se gândea că trebuie să-și ceară scuze lui Ion pentru ceva anume și îi spuse – stăteau aproape unul de celălalt – că crezuse la început că îl va însoți el însuși pe italian, dar apoi – fără a da niciun motiv anume – a decis că ar fi mai bine să-l trimită pe Ion cu el. El nu trebuie să fie surprins că nu a putut înțelege ce spune italianul la început, va fi în măsură să înțeleagă foarte curând, și chiar dacă totuși nu va putea înțelege foarte mult el nu va fi așa de rău, întrucât pentru italian nu era așa de important să să fie înțeles. Și, oricum, cunoștințele de italiană ale lui Ion sunt surprinzător de bune, directorul era convins că se va descurca foarte bine.

Ion plecă. Petrecu timpul rămas cu un dicționar, copiind cuvinte obscure de care ar putea avea nevoie pentru a face pe ghidul pentru italian la catedrală. Este o sarcină extrem de enervantă, servitori îi aduceau scrisorile, personalul băncii venea cu diverse întrebări și, când vedeau că Ion este ocupat, rămâneau lângă ușă și nu plecau până când nu îi asculta Ion, directorul adjunct nu pierdu ocazia să-l perturbe și venea în mod frecvent, lua dicționarul din mâna lui Ion și își arunca privirea prin paginile sale, în mod clar fără niciun scop, în timp ce în ușa ante-camerei deschise apăreau clienți din semi-întuneric încercând să-i atragă atenția, dar nesiguri dacă el le-a văzut – toate această activitate se învârtea în jurul lui Ion în timp ce el încerca să alcătuiască o lista de cuvinte de care ar avea nevoie, apoi le căuta în dicționar, apoi le scria, apoi le exersa pronunțându-le, și în cele din urmă încerca să le învețe pe de rost. Bunele intenții însă păreau să-l lase, italianul era cauza tuturor acestor eforturi și, uneori, se supăra așa de tare pe el că îngropa dicționarul sub lucrările de pe birou ferm hotărât să nu se mai pregătească, dar apoi își dădea seama că nu se putea plimba prin catedrală cu italianul fără să spună un cuvânt, așa că, într-o furie și mai mare, scotea din nou dicționarul.

La exact nouă și jumătate, tocmai când era pe cale să plece, sună telefonul, Leni îi ură bună dimineața și îl întrebă cum a fost, Ion mulțumi grăbit și îi spuse că îi este imposibil să vorbească acum întrucât trebuie să plece la catedrală.

La catedrală?” întrebă Leni.

Da, la catedrală.

Pentru ce trebuie să te duci la catedrală?„întrebă Leni. Ion încercă să-i explice pe scurt, dar abia începu când Leni spuse deodată: „Te hărțuiesc.” Un lucru pe care Ion nu îl putea suporta era mila pe care nu o dorea sau o aștepta, își luă scurt la revedere de la ea, dar imediat cum puse receptorul înapoi la locul lui, spuse pe jumătate pentru sine și pe jumătate pentru fata de la celălalt capăt al liniei care nu mai putea să-l audă,

Da, mă hărțuiesc.

Deja era târziu și risca sp nu ajungă la timp. Comandă un taxi până la catedrală, în ultimul moment își aminti de albumul pe care nu avusese încă ocazia să îl ofere italianului mai devreme și îl luă cu el acum. Îl ținea pe genunchi ăn taxi bătând darabana nerăbdător pe el pe tot parcursul drumului. Ploaia se mai domolise dar era încă umed, frig și întuneric, ar fi fost dificil să vezi ceva în catedrală, dar dacă rămânea în picioare pe dalele reci putea să răcească mai rău. Piața din fața catedralei era destul de goală, Ion își aminti cum, încă de când era un copil mic, observase că aproape toate casele din această piață îngustă aveau perdelele de la ferestre trase de cele mai multe ori, deși astăzi, pe o vreme ca aceasta, era mai ușor de înțeles. Catedrala, de asemenea, părea destul de goală, desigur nimeni nunu s-ar duce acolo într-o zi ca asta. Ion se uită de-a lungul ambelor trotuare, dar nu văzu pe nimeni, doar o bătrână care, înfășurat într-un șal cald, se ruga în genunchi la o imagine a Fecioarei Maria cu ochii în sus la icoană. Apoi, în depărtare, văzu un oficial al bisericii care ieși șchiopătând printr-o ușă din perete. Ion ajunsese la timp, ceasul bătea de ora zece când intrase în clădire, dar italianul încă nu era acolo. Se întoarse la intrarea principală, rămase acolo un timp, și apoi merse în jurul catedralei în ploaie, în cazul în care italianul ar fi așteptat la o altă intrare. Dar nu era nicăieri. E posibil ca directorul să fi înțeles greșit ora la care au convenit? Cum ar putea cineva să înțeleagă pe cineva ca acela în mod corect, oricum? Orice s-a întâmplat, Ion trebuia să aștepte cel puțin o jumătate de oră. Întrucât obosise vroia să stea jos, se întoarse în interiorul catedralei, găsi un fel de covor mic pe una dintre trepte, îl mută cu piciorul la o strană din apropiere, se înfășură strâns în haina lui, își ridică gulerul și se așeză. Pentru a trece timpul deschise albumul și răsfoi paginile pentru un timp, dar în curând trebui să renunțe întrucât se făcuse atât de întuneric încât, atunci când se uita în sus, nu putea distinge nimic în naosul lateral de lângă el.

(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *