Home » Articole » RO » Artă » Literatură » Procesul » 037 Procesul – În catedrală – Preotul

037 Procesul – În catedrală – Preotul

postat în: Procesul 0

Procesul

În depărtare era un triunghi mare de lumânări pâlpâitoare pe altarul principal, Ion nu era sigur dacă le-a văzut mai devreme. Poate că doar tocmai au fost aprinse. Personalul bisericii se strecoară în tăcere, face parte din munca lor, să nu fie observat. Când Ion se întoarse văzu, de asemenea, o lumânare înaltă, robustă, agășată de o coloană, nu departe în spatele lui. Era foarte frumoasă, dar total inadecvată pentru a ilumina picturile care rămâneau de obicei în întunericul altarelor laterale, și părea să facă întunericul și mai profund. Era nepoliticos din italianului că nu a venit, dar era și frumos din partea lui, nu ar fi putut vedea nimic, ar fi trebuit să se mulțumească să caute câteva picturi cu lanterna electrică de buzunar a lui Ion și să se uite la ele doar pe porțiuni. Ion se duse la o capelă laterală din apropiere pentru a vedea ce ar fi găsit acolo, urcă câțiva pași spre o balustradă de marmură joasă și se aplecă peste ea să se uite la imaginea altarului la lumina lanternei. Lumina sfântă atârna tulburător în fața lui. Primul lucru pe care îl văzu Ion parțial și parțial îl ghici acolo era un mare cavaler în armură care era plasat la marginea îndepărtată a picturii. Se sprijinea de sabia sa înfiptă în pământul gol din fața lui unde doar câteva fire de iarbă creșteau ici și colo. Părea să fie atent la ceva care se întâmpla în fața lui. Era uimitor să vezi cum stătea acolo fără să se aproape. Poate că era treaba lui să stea de pază. Trecuse mult timp de când Ion nu mai văzuse nicio pictură și studie cavalerul o lungă perioadă de timp, chiar dacă trebuia să clipească  mereu  întrucât suporta greu lumina verde a lanternei. Apoi, când mută lumina spre alte zone ale picturii, văzu o înhumare a lui Hristos pictată în mod obișnuit, altminteri un tablou relativ nou. Stinse lanterna și se întoarse la locul său.

Părea că nu mai are niciun rost să îl aștepte pe italian, dar afară cu siguranță ploua puternic, și pentru că nu era atât de frig în catedrală Ion se decise să rămână deocamdată acolo. Aproape de el era marele amvon, erau acolo două cruci de aur simple atașate la acoperișul mic și rotund, ale căror vârfuri erau petrecute una peste cealaltă. Exteriorul balustradei amvonului era acoperit de frunziș verde care continua până la coloana de susținere, mici îngerași putea fi văzuți printre frunze, unii dintre ei plini de viață, iar unii dintre ei încremeniți. Ion merse până la amvon și îl examină din toate părțile, piatra acestuia era sculptată cu mare grijă, părea ca și cum ar fi prins frunzișul ar fi prins un întuneric profund între și în spatele frunzelor ținându-l acolo prizonier. Ion băgă mîna într-unul din aceste goluri cu prudență și simți piatra, până atunci nu observase deloc acest amvon. Apoi Ion observă din întâmplare că unul dintre angajații bisericii sta în spatele următorul rând de strane, purta o sutană neagră cu falduri largi, ținea o cutie de prizat în mâna stângă și se uita la Ion. ”Ce o vrea?” se întrebă Ion. ”Îi par oare suspect? Vrea un sfat?” Dar atunci când omul în sutană văzu că Ion l-a observat ridică mâna dreaptă, luă o priză de tutun între două degete, și îi arătă o direcție vagă. Era aproape imposibil ca Ion să înțeleagă ce a însemna aceasta, așteptă ceva mai mult timp, dar omul în sutană nu se opri arătând cu mâna și chiar întărindu-și semnele dând din cap. „Acum, ce o vrea?” se întrebă Ion în liniște, nu îndrăznea să strige cu voce tare aici; dar apoi scoase portofelul și porni spre strane pentru a ajunge la el. Dar acesta făcu imediat semn refuzând oferta, ridică din umeri și plecă șchiopătând mai departe. Pe vremea când fusese copil Ion imitase călăritul unui cal cu același tip de mișcare ca acest șchjopătat. „Acest bătrân este ca un copil,” se gândi Ion, „nu e bun pentru nimic decât doar să servească într-o biserică. Ia uite cum se oprește atunci când mă opresc și cum așteaptă să vadă dacă voi continua.” Cu un zâmbet, Ion îl urmă pe bătrân tot drumul până la naosul lateral aproape la fel de departe ca și altarul principal, în tot acest timp bătrânul continuând să arate spre ceva, dar Ion evita în mod deliberat să se uite într-acolo, încerca probabil să-i abată atenția. În cele din urmă, Ion se oprit în urmă, nu mai vroia să-l sperie pe bătrân prea mult, mai ales pentru a nu fi speriat dacă italianul va veni totuși.

Când reveni în zona centrală unde lăsase albumul, observă un amvon mic secundar pe o coloană aproape de stranele de la altar, unde stătea corul. Era foarte simplu, din piatra albă simplă, și atât de mic încât de la distanță părea o nișă goală în care trebuia să fie statuia unui sfânt. Cu siguranță ar fi fost imposibil pentru preot să dea un pas mare înapoi de la balustradă, și, cu toate că nu era deloc decorat, în partea de sus a amvonului era curbat extrem de jos, astfel că un om de înălțime medie nu ar fi putut să stea în poziție verticală și ar fi trebuit să rămână aplecat peste balustradă. Per total, părea ca și cum ar fi fost destinat să îl facă pe preot să se chinuie, era imposibil de înțeles de ce era nevoie de acest amvon deși existau celelalte, mari și atât de artistic decorate.

Ion nu ar fi observat cu siguranță acest mic amvon dacă nu ar fi fost o lampă fixată mai sus, care de obicei arăta că urmează o predică. Deci, urma să se desfășoare o predică acum? În această biserică goală? Ion se uită la treptele care, aproape lipite de coloană, conduceau la amvon. Erau atât de înguste încât păreau să fie acolo doar ca decor pentru coloană, mai degrabă decât pentru a fi utilizate. Dar sub amvon – Ion zâmbi cu uimire – era într-adevăr un preot în picioare, cu mâna pe balustradă, gata să urce treptele, și care se uită la Ion apoi dădu din cap foarte ușor, astfel încât Ion se închină și îngenunche așa cum ar fi trebuit să facă mai devreme. Legănându-se ușor, preotul urcă în amvon cu pași mici rapizi. Urma într-adevăr să înceapă o predică? Poate omul în sutană nu a fost chiar atât de dement, și avea menirea de a conduce pașii lui Ion la predicator, ceea ce, în această biserică goală, părea foarte necesar. Și mai era acolo, undeva în fața icoanei Fecioarei Maria, o femeie în vârstă care probabil că venise ca să audă predica. Și dacă urma să fie o predică, de ce nu a fost precedată de orgă? Dar orga rămase liniștită și doar se vedea slab din întunericul de sus.

Ion se gândea dacă nu ar trebui să plece cât mai repede posibil, dacă nu o face acum nu va mai fi nicio șansă în timpul predicii și ar trebui să rămână acolo cât timp va dura, pierduse deja destul de mult timp când ar fi trebuit să fie în biroul său, nu mai trebuia de mult timp să îl mai aștepte pe italian, se uită la ceas, era unsprezece. Dar va fi oare într-adevăr o predică? Putea Ion să țimă locul unei întregi congregații? Cum ar fi fost daă el era doar un străin care a vrut să se uite în biserică? Pentru că, în principiu, asta era. Ideea unei predici, acum, la ora unsprezece, într-o zi de lucru, pe o vreme câinoasă, era un nonsens. Preotul – nu exista nicio îndoială că el era preot, un tânăr cu o față blândă, întunecată – urcase cu siguranță acolo doar pentru a stinge lampa pe care cineva o aprinsese din greșeală.

Dar nu e nicio greșeală, preotul pare mai degrabă să verifice că lampa a fost aprinsă și a făcut-o să lumine puțin mai tare, apoi se întoarce încet pentru a fi față în față și se apleacă în jos pe balustradp prinzându-se cu ambele mâini de șina acesteia. Rămase așa o vreme și, fără să întoarcă capul, se uită în jur. Ion se trase mult înapoi și se aplecă cu coatele pe strană față. Undeva în biserică – nu ar fi putut spune exact unde – se putea zări omul în sutană cocoșat înconvoiat și relaxat, ca și cum și-ar fi terminat treaba. În catedrală era acum o liniște profundă! Dar Ion trebuia să pună capăt acesteo tăceri, nu avea intenția să rămână; dacă preotul trebuia să înceapă să predica la un anumit moment, indiferent de circumstanțe, atunci putea să o facă și fără Ion, prezența lui Ion nu ar ajuta cu nimic la sporirea efectului acesteia. Deci Ion începu încet să se miște, mergând încet pe vârfuri în strană, ajunse la culoar larg și merse fără a fi deranjat, cu excepția sunetului pașilor săi, deși ușor, care răsuna pe podeaua de piatră și se reflecta în bolte, liniștit dar continuu într-un ritm repetitiv, regulat. Ion se simți ușor stingher întrucât, probabil privit de preot, mergea singur între stranele goale, iar mărimea catedralei părea să fie exact la limita a ceea ce un om putea suporta. Când ajunse înapoi unde stătuse nu ezită și, ajungând la album acolo unde îl lăsase, îl luă cu el. Părăsise aproape zona stranelor și era aproape de spațiul liber de la ieșire atunci când, pentru prima dată, auzi glasul preotului. O voce puternică și cu rutinată. Aceasta străpunse cele mai îndepărtate colțuri ale catedralei care parcă o așteptau! Dar preotul nu se adresa congregației, strigătul lui era destul de lipsite de ambiguitate și Ion nu avea nicio scăpare, acesta strigând

Ioane! Ioane!

(Traducere şi adaptare după Der Process, de Franz Kafka)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *