Arta

postat în: Artă | 0
În sensul acelor de ceasornic din stânga sus: Autoportret de Vincent van Gogh, statuie Chokwe africană, detaliu din Naşterea lui venus de Sandro Botticelli şi un leu Shisa japonez.
În sensul acelor de ceasornic din stânga sus: Autoportret de Vincent van Gogh, statuie Chokwe africană, detaliu din Naşterea lui venus de Sandro Botticelli şi un leu Shisa japonez.

Arta este în esenţă cea mai profundă expresie a creativităţii umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist îşi alege singur regulile şi parametrii de lucru, se poate spune totuşi că arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru folosirea acestui mediu şi a unui set de valori ce determină ce anume merită a fi exprimat prin acel mediu pentru a induce un sentiment, o idee, o senzaţie sau o trăire în modul cel mai eficient posibil pentru acel mediu. Prin modul său de manifestare, arta poate fi considerată şi ca o formă de cunoaştere (cunoaşterea artistică).

Definiţii

Într-un sens larg, termenul artă desemnează orice activitate, care bazează pe cunoştinţe, exerciţiu, percepţie, imaginaţie şi intuiţie. Într-un sens mai strict, se adauga la cele de sus lipsa de funcţionalitate (practică), cunoaştere, estetică.

Britannica Online defineşte arta ca “îndemânare şi imaginaţie în creaţia de obiecte, medii ambiante sau experienţe estetice care pot fi împărtăşite” (the use of skill and imagination in the creation of aesthetic objects, environments, or experiences that can be shared with others.)

Definiţia şi evaluarea artei a devenit problematică mai ales de la începutul secolului 20. Richard Wollheim face distincţie între trei moduri de acces: realist, unde calitatea estetică este o valoare independentă de orice punct de vedere uman; obiectivist, unde calitatea estetică este deasemeni o valoare absolută, dar dependentă de experienţă umană generală; şi pozitia relativistă, în care calitatea estetică nu este o valoare absolută, dar depinde de, şi variază cu experienţa umană a diferiţilor indivizi. Un obiect poate fi caracterizat în funcţie de intenţie, sau lipsa acesteia, a creatorului său, indiferent de scopul sau funcţiunea lui. De exemplu o ceaşcă, care poate folosită ca un simplu recipient, poate fi considerat obiect de artă, dacă e intenţionată obiect estetic. Deasemeni, o pictură poate fi considerată obiect de meşteşug (deci nu obiect de artă), dacă este un produs de masă.

Natura artei a fost descrisă de Richard Wollheim ca “unul din termenii cei mai elusivi (care se eschivează) ale problemelor tradiţionale de cultură umană” (one of the most elusive of the traditional problems of human culture).. A fost definită ca vehicol pentru expresia sau comunicaţia de emoţii şi idei, un mijloc pentru explorarea şi aprecierea elementelor formale pentru sine, şi ca mimesis sau reprezentaţie. Leo Tolstoi a identificat arta ca un mijloc indirect de a comunica între persoane. Benedetto Croce şi R.G. Collingwood au avansat ideea idealistă că arta exprimă emoţii, şi că opera de artă aşadar există esenţialmente în mintea creatorului.

Teoria artei îşi are rădăcinile în filozofia lui Immanuel Kant şi a fost dezvoltată în secolul 20. Arta ca mimesis are rădăcini adânci în filozofia lui Aristotel.

Domenii ale artei în evoluţia culturală

De la Iluminism încoace sub artă se înţeleg mai ales formele aşa-numitelor arte frumoase:

  • Arta plastică cu genurile clasice pictură şi grafică, sculptură, arhitectură şi o multitudine de alte genuri secundare, precum din sec. 19 arta aplicată ca gen apropiat meşteşugului artistic
  • Arta dramatică cu diviziile principale teatru, dans/coreografie şi cinematografie
  • Muzica cu diviziile principale muzică vocală şi muzică instrumentală
  • Literatura cu grupările epică, dramaturgie şi lirică

De la începutul Modernismului încoace formele de expresie, tehnicile şi mijloacele artei s-au lărgit semnificativ, de exemplu cu fotografia în cazul artei plastice. Atât in cazul artei dramatice, muzicii şi literaturii, dar şi în arta plastică, în prezent se adaugă şi aşa-numitele medii noi (new media), ca de exemplu radio şi televiziune, dar şi video, online media şi altele. Din ultimele decenii ale sec. 20, împărţirea clasică începe să-şi piardă importanţa. Genuri de artă ca instalaţie sau arta media nu mai cunosc genurile clasice.

Lasă un Răspuns