» » » » » » AZILUL DE LA CAPĂTUL LUMII – NEBUNI PIERDUŢI ÎNTR-O LUME EFEMERĂ

AZILUL DE LA CAPĂTUL LUMII – NEBUNI PIERDUŢI ÎNTR-O LUME EFEMERĂ

Azilul

În acest salon erau mai multe paturi, câteva mese, câteva dulapuri şi mai mulţi oameni care stăteau în cele mai ciudate poziţii: în cap, tolăniţi pe duşumea, stăteau într-un picior, stăteau lungiţi pe câte o masă… Mai erau doi medici psihiatri, doi asistenţi şi trei asistente care căutau să-i înduplece pe cei care stăteau în cap să revină la poziţia normală…

Unul dintre medici tocmai vorbea cu un bolnav…

─ Ei bine domnule Timode, de ce spui dumneata că vrei să schimbi lumea ?

─ Ei bine domnule doctor Aristide, când văd că lumea asta este atât de rea şi de injustă, ce poţi să faci ? Să o schimbi !…

─ De ce spui dumneata că lumea asta este injustă ?

─ Păi nu vă supăraţi domnule doctor, da’ atâta lucru văd şi eu şi pot să judec… Sunt atâţia oameni care se distrează, care au maşini, care au averi, care nu suferă de foame şi de sete în timp ce alţii suferă, sunt săraci, se sinucid… Iată o întâmplare petrecută mai demult… Treceam odată prin dreptul unei curţi în care se aflau doi câini… La un moment dat, ceva mai departe de mine, trecea un câine şchiop, un câine care avea trei picioare, cel de-al patrulea fiind amputat… Imediat ce l-au simţit pe acest câine cu trei picioare, câinii din curte au început să latre de parcă ar fi fost turbaţi şi să se izbească de gard cu furie… Câinele cu trei picioare nu a încercat să fugă, ci a mers liniştit… Am mers şi eu mai departe, am traversat o şosea şi m-am dus într-o staţie aşteptând să vină autobuzul… Tot aşteptând, l-am zărit pe acel câine cu trei picioare care traversase şi el şoseaua şi a mers mai departe… Ei şi, ce dacă ?… Pare să fie o întâmplare minoră, nesemnificativă… Şi totuşi nu este aşa… Pentru că, de fapt, se pot pune câteva întrebări interesante. Este vreo diferenţă între comportamentul câinilor care atacă şi sunt în stare să muşte şi chiar să ucidă alţi câini, care fac parte în definitiv din aceeaşi specie şi comportamentul oamenilor care sunt în stare să atace, să agreseze şi chiar să ucidă alţi oameni – care şi ei fac parte din aceaşi specie ? Se pare că nu este nici o diferenţa, în ciuda faptului că oamenii se consideră superiori… câinilor… Pe de altă parte, ce folos dacă un câine este în stare să-şi dea viaţa pentru stăpânul său dar, în schimb, este în stare să sfâşie un alt câine numai pentru că a trecut întâmplător prin apropierea lui ? Ei da, se ştie, sunt relaţii de simpatie şi între câini şi între oameni, şi chiar între oameni şi câini, dar există şi agresivitate… O agresivitate înspăimântătoare… Este în firea lucrurilor, după cum s-ar părea… Şi atunci, dacă este aşa, speranţa în nemuririe, în bunătate, într-o iubire divină, nu este de fapt decât o speranţă deşartă, nu este decât o iluzie în cele din urmă… Sunt atât de nefericit încât nici nu pot să descriu cât de nefericit sunt…

─ Dar alţii sunt cel puţin la fel de nefericiţi ca şi dumneata !

─ Sunt câţiva… Dar comparativ cu cei care nu mai pot de bine, sunt neînsemnaţi ! Mereu daţi exemple din astea – că de ce te vaiţi, că alţii o duc mult mai rău decât dumneata !… Da’ de ce nu daţi exemple cu cei care o duc mult mai bine decât mine !… Iar când spun că sunt nefericit, că sufăr, vorbesc şi înnumele celor care sunt cel puţin tot atât de nefericiţi ca şi mine… Pe aceştia i-a întrebat vreodată cineva de soarta lor, de viaţa lor ? Pentru ce să sufere, poftele cui trebuie să satisfacă aceştia pentru a suferi atât ? Şi când am spus pofte, am vrut să spun mai exact poftele sadice… Ale cui pofte sadice trebuie să satisfacă ei… şi eu ?… Şi păcatele cui trebuie să ispăşească ei ? Pentru ce ei să sufere şi alţi să se lăfăie în bogăţii şi să beneficieze de toate plăcerile acestei lumi ? Este revoltător ! Iată, mă întrebaţi zilele trecute că de ce vreau să mă sinucid ? Păi tocmai de-aia vreau să mă sinucid, tocmai de-aia, ca să nu mai am parte de atâta suferinţă şi să las dracului lumea asta, să rămână în ea numai cei care nu mai pot de-atâta fericire !…

─ Dar a te sinucide este un mare păcat ! Ţi-am dat nişte medicamente… Cred că le-ai luat, dar se pare că nu şi-au prea avut efectul…

─ Ba se pare că şi-au avut, domnule doctor… Au avut, pentru că iată la ce concluzie am ajuns… Sunt trei alternative: fie mă schimb eu, fie schimb lumea, fie mă sinucid !…

Ei bine eu am ales primele două alternative !… Adică mă voi schimba şi eu, dar voi schimba şi lumea asta mizerabilă şi nedreaptă ! Este o lume nebună ! Planeta asta este… planeta nebunilor !

─ Cum aşa, cum intenţionezi dumneata să schimbi lumea ? Hai să spun că mai înţeleg că dumneata te vei schimba, dar… cum intenţionezi să schimbi… lumea ? Şi te rog să şti că nu eşti pe planeta nebunilor, nebun eşti dumneata şi alţii din salonul ăsta !…

─ Uite aşa !… O voi schimba !… Adică voi face în aşa fel încât să o schimb… Tot aşa cum vrăjitorii din vechime tranformau o buturugă într-un animal ! Adică de ce ei puteau şi eu nu pot ?

─ Bine dar acestea erau… poveşti ! Simple poveşti…

─ Ba nu erau deloc poveşti domnule doctor ! Veţi vedea că voi putea să fac asta !…

─ Nu pot decât să îţi doresc succes… Dar până atunci, îţi voi prescrie nişte medicamente care să te ajute să te însănătoşeşti… Află nene Timode că eu nu locuiesc pe planeta nebunilor !…

Medicul scrise ceva pe o foaie de hârtie şi i-o dădu unei asistente, spunându-i:

─ Să-i dai medicamentele astea ! Ai înţeles ?

În timp ce asistenta ieşea din salon, doctorul se răsti la Timode:

─ Poţi să pleci la locul tău !…

─ Ba şi dumneata locuieşti pe planeta asta, şi dumneata eşti nebun, numai că nu îţi dai seama, domnule doctor, spuse domnul Timode.

Se ridică apoi de pe scaun şi se îndreptă cocârjat, spre un pat pe care se aşeză…

─ Să vină următorul pacient !… zbieră doctorul.

De masa la care se afla medicul se apropie un moşneag care rămase în picioare în faţa medicului.

─ Stai pe scaun domnule Pampi, stai pe scaun…

─ Nu pot să stau… Pentru că… scaunul sunteţi de fapt dumneavoastră iar dumneavoastră sunteţi scaunul ! Aşa încât vedeţi şi dumnevoastră că nu pot să stau…

─ Ei comedie… Cum adică ? Eu sunt un scaun ?… Dacă nu aş şti că eşti nebun de legat aş considera asta ca fiind o mare ofensă !… Cum poţi să afirmi dumneata că… sunt un simplu scaun ?

─ Pentru că asta sunteţi, nu vă supăraţi… Aveţi două picioare şi nişte mâini care de fapt sunt tot picioare, aşa că sunteţi scaun, pentru că şi scaunul are tot patru picioare… Deci sunteţi scaun… Iar trupul dumneavoastră, mă rog abdomenul, pieptul şi capul reprezintă de fapt spătarul sau speteaza scaunului… Deci sunteţi un simplu scaun… Dar nu doresc să mă aşez pe scaun pentru că sunt sigur că v-ar durea… şi nu verau să vă doară… Cum spunea şi colegul meu adineauri, este atâta suferinţă şi durere în lumea asta, încât parcă nu aş vrea să mai contribui şi eu la sporirea durerii în această lume nemernică…

─ Vai de mine şi de mine, nene Aristide dar eşti buşit rău de tot !… Trebuie să te pun la electroşocuri… Stai să vezi tu scaune atunci…

─ Nu ar fi bine domnule doctor, nu ar fi bine, pentru că bietele electroşocuri s-ar putea să sufere ! Vedeţi dumneavoastră eu ştiu ce înseamnă electroşocuri şi mai ştiu că ele săracele, suferă îngrozitor atunci când sunt aplicate la câte un nenorocit, cum sunt eu spre exemplu… Şi atunci de ce să se sporească suferinţa în lumea asta netrebnică ? Pentru ce ? Că şi aşa este destulă suferinţă în lume !…

─ Bine omu’ lu’ Dumnezeu, dar ce vrei să fac pentru tine ? Cum pot să te ajut ?… Nu înţelegi că electroşocurile îţi fac bine ? Că te ajută să te vindeci ?…

─ Aiurea… Poate că v-ar face bine dumneavoastră, da’ mie nu îmi fac bine deloc…

─ Bine, du-te la patul dumitale… Mă voi mai gândi la boala dumitale… Să văd ce pastile să-ţi mai dau… Să văd, poate că totuşi nu te voi trimite la sală să ţi se facă electroşocuri… Altcineva !…

Aristide făcu o plecăciune şi se duse lângă un pat, dar nu se aşeză… Mai întâi se aşeză în genunchi în faţa patului, îşi împreună mâinile şi spuse:

─ Te rog fierbinte patule, nu te supăra că mă voi aşeza pe tine… Ştiu că poate vei suferi, poate că te va durea, dar trebuie să mă aşez… Este ordin de la domnul doctor…

Apoi, lângă masa unde se afla doctorul se apropie o doamnă între două vârste, îmbrăcată cu un halat pestriţ şi care avea un tic: mereu îşi sucea capul când în sus, când în jos, când la stânga, când la dreapta…

─ Ia loc doamnă Mardare… Ia loc… Sau şi dumneata crezi că sunt scaun ?

─ Eu domnule doctor nu pot să mă aşez pentru că nu pot să ajung până la scaun !…

─ Ei, cum dracu’ nu poţi să ajungi ? Doar eşti la câţiva centimetri de scaun !…

─ Ei, păi tocmai asta este !… Ştiţi ce spunea Zenon ? Zenon din Eleea sau din Elea, nu ştiu exact cum se pronunţă… Ştiţi cine a fost Zenon ?

─ Cine a fost distinsă doamnă ?…

─ A fost un mare învăţat din antichitate, un mare filozof… Şi acest mare filozof a spus că de fapt noi nu ne mişcăm… Suntem nemişcaţi !… Este cunoscut pentru paradoxurile sale… El zicea aşa, dacă îmi aduc bine aminte… Că dacă vrei să ajungi într-un anumit loc aflat la o anumită depărtare, nu vei putea ajunge, pentru că mai întâi va trebui să parcurgi jumătate din distanţă… Dar mai întâi de a parcurge jumătate din distanţă, va trebui să parcurgi jumătate din jumătate din distanţă, adică un sfert şi tot aşa la infinit… Aşadar, vedeţi şi dumneavoastră domnule doctor că nu pot să parcurg distanţa până la scaunul dumneavoastră pentru că va trebui mai întâi să parcurg jumătate din distanţă, apoi jumătate din jumătatea asta de distanţă adică un sfert şi tot aşa la infinit… Aşadar scaunul se află infinit de departe de mine şi atunci cum vrei dumneata să mă aşez pe el, adică pe scaun ? Nu-i aşa că nu se poate ?

─ Uite ce este, coană Mardare… Să şti că sunt recunoscut în tot azilul ăsta ca fiind cel mai răbdător om de pe faţa pământului, dar să şti că îmi pierd răbdarea cu dumneata !… Stai dracului jos, că parcă stai în capu’ meu…

─ Păi nu v-am spus că nu am cum, omu’ lu’ Dumnezeu ? Nu pot să parcurg o distanţă infinită !…

─ Pe dumneata chiar am să te bag la electroşocuri !…

─ Nu am cum să ajung la sala unde se găsesc aparatele astea care produc electroşocuri, pentru că ele se găsesc infinit de departe, aşa încât, vă rog să găsiţi altă soluţie !…

─ Da’ de plecat poţi să pleci din faţa mea ? Da’ stai puţin că acum mi-a venit ideea… Da’ cum ai ajuns până aici cucoană, adică de la pat şi până în faţa mesei unde mă aflu eu ?

─ Asta nu pot să ştiu… A fost un mister pe care numai marele filozof Zenon poate să îl explice… Părerea mea este că fost o excepţie de la regulă…

─ Bine, te rog să mai faci o excepţie de la regulă şi să te duci la patul dumitale, spuse supărat medicul… Altineva… Bine, să vină domnul Lambie…

Se apropie de masa unde stătea medicul, un moşneguţ prăpădit, stafidit, pipernicit…

─ Ce mai faci domnule Lambie ? Mai bine, mai bine ?…

─ Nu prea bine domnue doctor… În ultima vreme mă vizitează mulţi spiriduşi, multe zâne, mulţi vrăjitori, mulţi balauri şi mulţi monştri… Nu ştiu ce să mai zic… Toată noaptea stau la taclale cu aceste creaturi, iar dimineaţa sunt frânt de oboseală !… Ziua nu pot să dorm să mă mai odihnesc pentru că nu îmi vine somnu’, iar când vine iar noaptea, iar mă vizitează… bestiile astea…

─ Şi ce tot vorbeşti, domnule, ce tot vorbeşti cu creaturile astea ?

─ Păi vrute şi nevrute… Spre exemplu, un spiriduş care se numeşte Petecuţ, îmi spunea că în ţara lui este mai mare peste nişte cete de spiriduşi şi că i s-a dat ordin din partea împăratului spiriduşilor să se ducă în ţara împăratului Portocaliu şi să o fure pe fata împăratului… Spiriduşul mi-a spus că prinţesa se numea Mărunţica… Şi pe Mărunţica trebuia să o ducă împăratului Cafeniu ca să se însoare cu fiu-său… Fiu-său se numea prinţul Tolomac Tremurici… Ei bine domnule doctor, ce crezi că mi-a mai spus spiriduşul mai departe ?

─ Ce ţi-a mai zis, moşnege ?

─ Când a ajuns la destinaţie cu intenţia de a o fura pe prinţesă, tocmai se dădea o mare petrecere la palat, în cinstea împăratului Curcubeu care venise să o peţească pe fata împăratului pentru fiu-său, prinţul Ridiche… Şi dacă împăratu’ Portocaliu l-a văzut pe Petecuţ, l-a invitat şi pe el să ia parte la petrecere… Şi a tot băut şi a tot mâncat Petecuţ, până când nu a mai putut !… Apoi nu ştie cum a ajuns la împăratul spiriduşilor, care s-a supărat atât de tare încât l-a izgonit din Ţara Spiriduşilor… De atunci umblă vagabont prin lume şi din întâmplare a ajuns la mine… Şi asta a fost povestea lui…

─ Nu mai spune ? Şi ce ţi-au mai povestit creaturile astea ?

─ Spre exemplu zâna Păpădie mi-a povestit ceva care m-a înduioşat foarte mult !…

─ De ce ?

─ Zâna Păpădie s-a îndrăgostit de zmeul Băieţică, iar zmeul Băieţică s-a îndrăgostit la rândul lui de zâna Păpădie şi au vrut să se căsătorească… Numai că de intenţia asta a aflat şi Zâna Zânelor, care era şefa zânei Păpădie şi a aflat şi Zmeul Zmeilor, care era şeful lui Băieţică şi aşa s-au înfuriat, încât Zâna Zânelor a alungat-o pe zâna Păpădie, iar zmeul Băieţică a fost pus să mănânce numai sâmburi de prună şi coji de nucă, timp de un an de zile. Zâna Păpădie a umblat prin lume şi într-o zi a venit la mine… Şi îmi istoriseşte mereu povestea nefericită a dragostei pe care a avut-o pentru zmeul Băieţică, iar povestea asta mereu mă înduioşează…

─ Bine, gata, suficient, suficient…

─ Ba mai este ceva domnule doctor… Că mă mai vizitează şi vrăjitoarea Baba Cloanţa şi vrăjtoru’ Moş Clonţu… Vrăjitoarea vine călare pe o mătură mare, lungă de vreo doi metri, iar vrăjitoru’ vine stând turceşte pe un preş zburător !… Şi când vin, fac tot felul de vrăji…

Spre exemplu transformă un purcel într-o viespe, transformă muştele în elefanţi, o pisică a fost transformată într-o găină, o gâscă a fost transformată într-o girafă, iar un măgar a fost transformat în… cine credeţi domnule doctor ?

─ În ce a fost transformat măgaru’ moşule ?

─ Măgaru’ a fost transformat… în… dumneavoastră ! Am văzut asta cu ochii mei ! În locu’ măgarului, eraţi dumneavoastră, domnule doctor, nu vă supăraţi… Apoi, după ce a transformat măgaru’ în… medicul Aristide, ce credeţi că s-a întâmplat ? La rugămintea mea, a transformat măgarul în… doctoru’ Aristide… Datorită mie, sunteţi acum aici în faţa mea, aşa să ştiţi ! Şi după ce fac toate astea, pleacă, vrăjitoarea călare pe mătură, iar vrăjitoru’ pleacă stând pe preşu’ zburător, şi îmi zic că vor reveni ! Apoi mai sunt tot felul de monştri, spre exemplu un om care avea un nas borcănat şi avea nişte urechi mari asemănătoare cu urechile elefantului şi mai avea şi un gât lung ca de girafă… Şi omu’ ăsta putea să zboare, deoarece folosea urechile ca pe nişte aripi !…

─ Gata, zbieră doctorul, gata şi iar gata !… Aşa, aşa, aşa ! Deci măgaru’ eram eu, boşorogule ? Atâta neruşinare, rar mi-a fost dat să întâlnesc ! Lasă moşnege că te satur eu ! Eşti tu nebun, da’ întreci măsura ! Nebunia ta întrece măsura !… Vei face zece şedinţe de şocuri electrice… Lasă că-ţi scot eu gărgăunii din cap… O să-ţi iasă din cap şi spiriduşii şi zânele şi vrăjitorii, după şedinţele astea, să n-ai nici o grijă !…

─ Ei dacă e aşa, domnule doctor, să ştiţi că o să-i chem pe Moş Clonţu şi pe Baba Cloanţa să facă nişte vrăji… Veţi fi transformat în măgar, iar aparatele de electroşocuri vor fi transformate în evantaie !…

─ Gata, basta, suficient… Marş la locu’ dumitale !… Obraznicule ! Cine urmează ?… Ligia Popândel… Vino încoace măicuţă…

Se apropie de masa la care stătea doctorul o doamnă înaltă, grasă, fardată, care se tolăni pe scaun… Îşi aprinse o ţigară, suflă fumul spre doctor şi spuse cu un glas gros de veche şi pasionată fumătoare:

─ Ei nenicule, care-i treaba ? Ai găsit vreun leac la bolile mele ?

─ În primul rând te rog să stingi nenorocita aia de ţigară ! se răsti doctorul. Ai înţeles ? Haide, stinge-o ! Ai impresia că eşti pe tarlaua lu’ mă-ta mare ?…

Doamna Ligia, surprinsă, spuse enervată…

─ Ia scuteşte-mă ! Hai sictir ! Cui vorbeşti tu mă aşa, mă pui de lele ?… Nu uita că vorbeşti cu împărăteasa Egiptului, cu marea faraoană, Cleopatra, mamelucule !… Eu numai câteodată mă numesc Ligia Popândel, atunci când am eu chef, da’ în realitate sunt împărăteasa Egiptului, marea faraoană, Cleopatra !… Mai bine spune odată ai vreun leac pentru cele o sută de boli de care sufăr ? Dacă da, atunci tratează-mă, dacă nu, du-te şi te plimbă !…

─ Mda, văd că nu am altă soluţie… Trebuie să-ţi administrez nişte şocuri electrice…

Domnul Lambie, care se tolănise pe pat, se sculă, întinse o mână şi strigă:

─ Domnu’ doctor, domnu’ doctor ! Am şi eu o rugăminte !…

─ Ce este mă Lambie ? Stai dracu’ acolo şi taci din gură ! Nu vezi că acum consult un pacient ? Te rog să nu mă întrerupi !

─ Da’ vă rog să mă scuzaţi domnu’ doctor… Să spun ceva…

─ Haide spune, da’ să nu vorbeşti prea mult că nu am timp…

─ Ieri noapte, am vorbit cu vrăjitoarea Cloanţa şi cu vrăjitoru’ Clonţu şi mi-au spus că ar putea să organizeze un spectacol aici în salon, să ne mai veselim şi noi niţel…

─ Aşa, aşa… Ce spectacol ?

─ Nu mi-a dat amănunte da’ a spus că va chema o mare formaţie de muzică ancestrală, numită formaţia Scârţea Hâmţea ! În formaţia asta, instrumentele vor cânta la interpreţi, adică la instrumentişti ! Adică spre exemplu, dacă cineva cântă la pian cum este normal, în formaţia asta, pianul cântă la pianist, sau dacă un individ cântă la chitară, în formaţia asta, chitara va cânta la chitarist ! Şi vor mai participa şi doi cântăreţi de soi, soprana Ţipătorian şi basul Urlăţelu care cântă şi la contrabas… Zicea că vor cânta cântece în si bemol major, în re becar minor şi în do diez minor şi major concomitent… Zicea că după spectacolul ăsta, s-ar putea să ne vindecăm ! Ce ziceţi, permiteţi ?

─ Doamne Dumnezeule care eşti în ceruri !… Şi când va fi spectacolu’ ăsta ?

─ Diseară dacă nu vă supăraţi…

─ Bine, hai să-ţi fac pe plac… Da’ ţine minte că dacă nu o să vă vindecaţi, vă bag pe toţi la şocuri electrice ! S-a înţeles ?

─ Aşa să fie domnule doctor…

─ În ceea ce te priveşte coană Ligia, sper să te vindeci după spectacol, dacă nu, la şocuri electrice cu tine ! Hai, cară-te !…

─ Cum îţi permiţi mamelucule să vorbeşti aşa cu faraoana Egiptului, marea Cleopatra, mitocane ? Nu ţi-e ruşine ? Ruşine să-ţi fie, ţopârlane !

─ Ai grijă şi nu mă enerva ! Că te trimit chiar acum la sală să ţi se aplice şocurile electrice ! Ai grijă… Pleacă, n-auzi ?

Doamna Ligia Popândel se ridică greoi de pe scaun, îi mai trimise un ultim fum de ţigară doctorului şi se îndreptă spre un pat de fier mare şi ruginit…

Doctorul se ridică şi se îndreptă spre uşă. Înainte de a ieşi, spuse:

─ Organizează dumneata nene Lambie, spectacolu’ ăsta… Voi veni să văd ce urmări a avut…

─ Vai domnule doctor da’ vă rog în genunchi să participaţi şi dumneavoastră la acest spectacol !…

─ Să văd, dacă o să am timp, o să vin… La revedere…

Doctorul ieşi, lăsându-i pe pacienţi în grija asistenţilor.

Un timp, nimeni nu mai spuse nimic… Apoi domnul Lambie, strigă, adresându-se celorlalţi pacienţi:

─ Cloanţa şi Clonţu de obicei vin pe la miezu’ nopţi da’ de data asta vor face o excepţie şi vor veni mai devreme, fiind însoţiţi de formaţie, de soprană şi de bas… Da’ mai întâi trebuie să-i anunţ că domnu’ doctor a fost de acord să se organizeze spectacolu’…

Se ridică de pe pat, îşi puse palmele la gură şi începu să urle ca lupii… Apoi zbieră:

─ Hauuu-ululu… Să veniţi diseară, să veniţi diseară ! Doctoru’ a fost de acord…

După ce mai urlă de câteva ori, tăcu câteva secunde apoi zise:

─ Gata, i-am anunţat !… Acu’ să mai dormim un pic, să ne mai odihnim că diseară va fi spectacol mare…

Aşa încât, se aşeză pe pat, şi după puţin timp, adormi şi începu să sforăie…

Ceilalţi pacienţi, se uitau încolo şi încoace… Domnul Timode se plimba prin salon cu mâinile la spate şi mormăia:

 

─ Ce spectacol o să mai fie ? Toţi sunteţi nişte nebuni, nişte haiamanale ! Nu ştiţi ce să mai inventaţi !… Sunteţi nişte nebuni buni de legat… Şocuri electrice vă trebuie, bine zicea doctoru’. Dintre toţi, eu sunt cel mai sănătos… Nici doctoru’ nu este sănătos… Şi el este nebun… numai că nu îşi dă seama că e nebun… Este buşit bine !… Ar trebui să i se aplice şi lui şocuri electrice… Eu sunt singuru’ zdravăn la minte… Şi sunt singuru’ din acest Univers care poate să schimbe lumea asta ticăloasă şi mizeră… Şi am să o schimb într-o bună zi… Poate chiar… acum… Ce să mai aştept ?…

Doamna Mardare stătea întinsă pe pat şi vorbea de una singură:

─ Deci e clar că nu există mişcare… Zenon avea dreptate că mişcarea este imposibilă, pentru că dacă ar trebui să mă mişc, asta înseamnă că va trebui să mă deplasez pe o anumită distanţă, de la punctul A la punctul B să zicem… Dar mai înainte de a ajunge la punctul B trebuie să parcurg jumătate din distanţă, apoi jumătate şi încă jumătate şi tot aşa la infinit… Asta însemnă că va trebui să treacă un timp infinit ca să ajung la punctul B. Asta înseamnă că ar trebui să fiu nemuritoare… Ei, iată ce idee mi-a venit !… Ca să mă mişc de la un punct la altu’ trebuie să fiu nemuritoare… Da’… din păcate nu sunt… Aşa că, de fapt nu pot să mă mişc pentru că nu există mişcare… Aşa că… cine dracu’ mai vine în seara asta ?… Ce spectacol să fie ? Cum o să fie acel spectacol nenorocit ? De fapt nu poate să fie nici un spectacol pentru că formaţia asta nu are cum să vină, pentru că nu se poate mişca… Pentru a ajunge aici, trebuie să parcurgă jumătate din distanţă, apoi jumătate şi aşa mai departe… la infinit… Deci formaţia nu poate să vină, deci nu va fi nici un spectacol !… Este cât se poate de logic !

Ligia Popândel stătea tolănită pe pat şi fuma… Din când în când, mormăia:

─ Sunt sigură că acest spectacol a fost organizat în cinstea mea, faraoana Egiptului… Ehei, una a fost şi este Cleopatra !… Nu a existat şi nu există şi nu va exista pe faţa Pământului o altă faraoană cum am fost eu, cum sunt eu şi cum voi fi eu ! Să vedem, dacă îmi va plăcea spectacolul, poate că am să şi cânt câteva cântece preferate sau măcar un cântec…

Domnul Pampi se ridică de pe pat, apoi se trânti pe duşumea şi zbieră…

─ Gata, ajunge ! Am stat destul pe tine patule… M-ai suportat destul… Ah, cât pot fi de rău ! Sunt o stârpitură ! Este vremea să mai stau şi jos, pe duşumea !… Of, ce idee cu spectacolu’ ăsta… Aşa, ce bine îmi pare ! A venit vremea să mai cânte şi instrumentele la intrumentişti ! Până acum, interpreţii cântau la instrumente… Destul cu această exploatare nedreaptă !… A venit vremea să se facă dreptate !… Sunt foarte curios să văd ce va fi…

În sfârşit, timpul trecu repede… Domnul Lambie se sculă, căscă de câteva ori şi în cele din urmă zbieră:

─ Haide, gata !… A venit vremea să vină Cloanţa şi Clonţu însoţiţi de formaţie şi de soprană şi de bas… Haideţi, poftiţi, poftiţi, oaspeţi dragi, poftiţi… Dar nu, mai înainte de asta, să mai aşteptăm niţel să vină şi domnu’ doctor Aristide ! Să se ducă cineva să-l cheme, vă rog…

Unul dintre asistenţi, parcă hipnotizat de domnul Lambie, ieşi din salon şi reveni apoi însoţit de medic.

─ Ei ce este ? Ah, da, da, spectacolu’ ! Hai să vedem, mormăi doctorul.

 

─ Acuma, să înceapă spectacolu’ ! Haideţi, veniţi, veniţi dragilor ! zbieră domnul Lambie.

Ei bine, ceea ce a urmat a sfidat toate legile cunoscute ale fizicii, astronomiei, chimiei, biologiei, valabile în Univers, pentru că şi-au făcut apariţia, parcă apăruţi de undeva, nu se ştie de unde, mai întâi o baborniţă călare pe o mătura mare şi străveche – parcă ar fi fost prima mătură apărută în lumea asta, urmată de un moşneag incredibil de bătrân aşezat turceşte pe un preş străvechi – parcă ar fi fost primul preş produs în lumea asta mare şi frumoasă…

A mai venit apoi şi un pitic cu un microfion mare în mână, care a început să zbiere cu un glas piţigăiat…

— Stimaţi spectatori, marele prezentator Piticel Berbecel, ADICĂ EU, roagă insistent formaţia de muzică ancestrală, numită formaţia Scârţea Hâmţea, să ne mângâie urechile cu muzica lor inconfundabilă…

Îşi făcu apariţia… o tobă imensă care târa după ea un tip pletos, mustăcios, tuciuriu, apoi au apărut două chitări electrice imense care şi ele trăgeau după ele, mai întâi un individ înalt, slab şi deşirat ca o girafă, şi apoi o individă cheală şi scundă şi incredibil de grasă şi apoape dezbrăcată, apoi intră un pian mare şi negru ca smoala sau ca pana corbului, însoţit de un scăunel şi de un individ înalt şi slab, îmbrăcat în frac şi care avea şi un joben imens şi nişte mustăţi uluitor de mari… Au mai apărut: un contrabas mare, în care se găsea un individ mic şi nervos, o tubă uriaşă pe care stătea un prichindel şi în sfârşit un saxofon imens împins de un tip uriaş care nu se mai sătura să strănute… Piticul, adică Berbecel, ţopăia printre instrumente şi printre indivizii care însoţeau instrumentele şi la un moment dat, strigă:

— Stimaţi spectatori, veţi avea parte de momente de neuitat… În loc ca instrumentele muzicale să cânte fiind manevrate de către instrumentişti, va fi invers şi anume, instrumentiştii vor fi manevraţi de către instrumente, adică spre exemplu toba… Toba nu va fi bătută de individul ăla pletos, mustăcios, tuciuriu, va fi deci invers, individul va fi bătut de tobă şi tot aşa, în cazul celorlalte instrumente… La pian nu va cânta acel tip îmbrăcat în frac şi care are acel joben mare, ci invers, acel pian va cânta la acel tip cu joben… Iar soliştii vocali, vor fi contrabasul şi tuba ! Poftiţi, poftiţi, vă rog să începeţi reprezentaţia ! Vă urez audiţie plăcută…

Şi reprezentaţia a început. Ei bine, a urmat o hărmălaie de nedescris… Doctorul privea înmărmurit la ceea ce era în faţa ochilor lui… La un moment dat, domnul Lambie zbieră:

— E nemaipomenit, într-adevăr ! Nu vă place ? Sunt extaziat !…

— Mărturisesc că mai am puţin şi turbez şi apoi asurzesc, urlă doctorul !

— Trebuie să fi cu adevărat afon, strigă domnul Lambie, pentru că altfel nu-mi explic de ce nu apreciezi această muzică extraordinară, divină ! Află domnule că eu sunt un meloman înrăit, ştiu să apreciez muzica de foarte bună calitate şi să-ţi spun drept, te compătimesc. Dar ce să-i faci ? Eşti afon din păcate, spre paguba dumitale, nu a mea ! Auzi ce frumos cântă contrabasul şi ce notă frumoasă emite tuba ? Şi toba, toba îl bate pe pletosu’ ăla, aşa la meserie…

În sfârşit, formaţia îşi continuă reprezentaţia ore în şir… La un moment dat Piticul, extaziat, urlă:

 

— Dragi spectatori, sunt extaziat, sunt în culmea extazului ! Din păcate ce-i bun, ce-i frumos, ce-i adevărat, durează puţin, prea puţin durează… Formaţia Scârţea Hâmţea a încheiat reprezentaţia ! Dar ne va încânta şi mâine şi poimâine… Mâine seară, cu acordul dumneavoastră, vom avea şi o surpriză… O fantomă va interpreta concomitent la orgă, harpă, ţambal, cobză, drâmbă şi cimpoi, simfonia în sol bemol major minor, re becar minor major, fa diez major minor şi în mi minor diez major minor, în cvintă sprapusă, în octavă descompusă şi în cvintă spartă, opus 1132, compusă de marele compozitor Sisilică Pantelimon…

Vă rugăm să ne aplaudaţi !… Dar mai este o surpriză… Au sosit chiar acum, marea soprană Ţipătorian şi marele bas Urlăţelu care cântă şi la contrabas.

Au intrat în sală, mai întâi o individă incredibil de slabă şi de înaltă, apoi un individ incredibil de gras şi de scund…

— Ce să mai lungim vorba atâta, strigă piticul… Soprana şi basul ne vor mângâia urechile şi chiar mai mult, ne vor gâdila delicat urechile, cu un celebru duet… Duetul face parte din opera de trei parale intitulată, “Pisicuţa şi căţelul”, operă compusă de marele compozitor Drojdiuţă Mutulică… În această bucată muzicală este vorba despre dragostea nebună dintre un căţel şi o pisicuţă, care au înfruntat prejudecăţile, adică au avut de luptat cu credinţa străbună în care se spune că pisicile şi câinii sunt în război total… Dar ei, pisicuţa şi căţelul, au vrut să demonstreze exact contrariul… Basul Urlăţelu a mărturisit că opera de trei parale este o replica la o altă operă intitulată “Motanul descălţat”, o creaţie a celebrului compozitor Pleznitu Codiţă Bivolu, pe care maestrul Mutulică îl urăşte din toată inima… Vă rugăm, maestră şi maestre… Mâine, marele bas va cânta la un mare contrabas şi va interpreta o piesă muzicală celebră, şi anume piesa intitulată “Bâzâituri în fa diez minor şi major concomitent şi sol becar mediu”, piesă compusă de imensul compozitor, Fomilă Sile Cârnăţoiu, care cântăreşte trei sute de kilograme şi jumătate, în colaborare cu fenomenalul compozitor Surdulică Bivolu !… Marele bas, va mai cânta şi o sonată compusă de un sonat şi anume de marele compozitor sonat Deuteriu Zbierea. Azi nu va putea cânta la contrabas deoarece şi-a uitat contrabasul acasă… Dar va cânta pe nas… Adică va utiliza nasul pentru a cânta… Urechile noastre cerşesc să fie mângâiate şi gâdilate de glasurile divine ale domniilor voastre… Poftiţi, privighetorilor, mierlelor şi ciocârliilor, poftiţi… Vă rog, scumpă maestră şi scumpe maestre…

Şi, în timp ce ţopăiau fericiţi, cântau cu multă pasiune:

― Mii-miiii-fa-sol-do-diez major, miorlau-lau-au-hau, miorrrrr-la-la-auu, miorrrrrlau-hau, miorlau-au, siii-bemoool, mio-ho-ho-ho, miorla-ha-ha-auu, trrrra-la-la-la, mio-ho-ho, miorrrrlalalau, dooo-beecar minor, miii-auuu-mioorlauuu, miorlăia soprana extaziată…

― Ree-faaa-sool-dieeez, haaau-au-hau-au-hau-au-ham-am, ham-ham-am-am, ha-ha-ha, ham-am, hau-ham-am, hau-ha-ham-ha-ha-haam, mrrr-hau-au-ham-am-hauu, mrrrr-hau, do-re-mi-fa-sool-la-siii-bemol-hau-bauu… lătra şi mârâia cu pasiune marele bas…

― Bravooo, bravooo, felicitări, rar mi-a fost dat să aud o imitaţie aşa de reuşită a unei pisici şi a unui câine, amorezaţi unul de altul… ! urlă piticul, în timp ce soprana şi basul zâmbeau fericiţi şi făceau nenumărate temenele.

Apoi, piticul se aşeză pe un scăunel şi zbieră:

― Şi acum, dragii mei, o să vă istorisesc o poveste… A fost odată ca niciodată un ins care se numea Zumzăilă Miorţăilă, care a inventat o chestie uluitoare şi anume un material care se topea când temperatura scădea, spre exemplu când era minus zece grade, materialul începea să se topească, iar atunci când temperatura ajungea la minus cincizeci de grade, după ce materialul devenea lichid, începea să fiarbă… Invers, când temperatura creştea, materialul începea să îngheţe, astfel că la o sută de grade, devenea dur ca o bucată de gheaţă !… Ei bine, toată lumea era stupefiată ! Se vorbea peste tot despre această invenţie a lui Zumzăilă !… Devenise o mare celebritate ! Numai că nu după mult timp lucrurile s-au schimbat radical… Zumzăilă a făcut o excursie în Egipt… Din nefericire pentru el, când a ajuns aici, acest minunat inventator, a fost prins de un membru al unui trib de canibali şi a fost mâncat de către un sălbatic, cu tot cu haine !… Numai că nici acel sălbatic, nu s-a bucurat prea mult de ceea ce a mâncat, deoarece, făcând baie în Nil, a fost mâncat la rândul lui de către un crocodil foarte înfometat !… Unii dintre cei care au fost martori la eveniment, au jurat că acel crocodil straniu, după ce l-a mâncat pe sălbatic, ar fi urlat: ” Zumzăilă, te-am răzbunat ! Te-am răzbunat, Zumzăilă !”… Dar povestea nu se încheie aici, ar fi prea simplu… Crocodilul a fost la rândul lui vânat şi a fost mâncat de către un vânător pasionat… După ce a mâncat crocodilul, acel vânător s-a metamorfozat: devenise Zumzăilă !… Iar după asta, Zumzăilă a fost premiat pentru invenţia sa şi a trăit fericit până când a fost internat într-un spital de nebuni ! Şi am încălecat pe o motoretă şi v-am spus povestea toată ! Şi am încălecat pe un crocodil de Nil şi v-am spus povestea umil… Vă întreb dragii moşului, oare de ce a inventat Zumzăilă acel material straniu ? Oare numai pentru a fi mâncat de către un sălbatic ?… Vă răspund tot eu: da, aşa este, Zumzăilă a inventat acel material, tocmai pentru a fi mâncat de către acel canibal netrebnic ! Voi să nu faceţi aşa ceva, ne-am înţeles ?…

Doamna Ligia Popândel, extaziată se duse şi smulse microfonul din mâinile piticului şi zbieră…

― Eu sunt marea faraoană a Egiptului, Cleopatra… Şi vreau să cânt şi eu o piesă muzicală, versurile au fost compuse de mine… De fapt este o romanţă, compusă de marele compozitor Muşcăţea Miorlăitoru… Versurile astea sunt rodul chinurilor mele, rodul suferinţelor mele pe care le-am transpus în cuvinte meşteşugite, precum şi rodul a nenumărate damigene cu ţuică egipteană pe care le-am golit cu plăcere… Vă rog, vă implor să mă ascultaţi !… Atenţe, cânt… Romanţa se intitulează, „Găină lătrând…” Ascultaţi, ascultaţi, ascultaţi !…

 

„O găină ca toate găinile, era urmărită de un câine turbat,

Era un câine nebun, plin de demenţă,

Cu numele de Zdreanţă,

Care lătra înfuriat, exasperat…

Voia să o muşte pe găină care alerga înspăimântată,

De parcă era turmentată,

Şi nu mai ştia ce să facă…

Era atât de înspăimântată încât a făcut un ou,

Mare cât un bou !…

Apoi, disperată, a început şi ea să latre !

Câinele, a fost foarte surprins la început,

Apoi, îngrozit, a fugit cu coada între picioare, schelălăind,

Ca o potae, care face bae într-o copae…

În timp ce găina lătra mereu, mereu,

Lătra cu pasiune, lătra triumfătoare !

Şi uite aşa, acea găină vitează,

A fost singura găină din lume care a lătrat,

Şi a fost consemnată apoi în cărţile de istorie !

Această întâmplare ne învaţă,

Să avem cu noi întotdeauna şi o găină îndrăzneaţă…

Vă rog, oameni buni, să creşteţi în curţile voastre,

O găină care să latre !…

Şi apoi, s-a întâmplat ceva uluitor,

Zdreanţă a fost lovit de zeul amor,

S-a îndrăgostit de acea vitează găină,

Frumoasă ca o zână,

Şi a cerut-o în căsătorie, când se aflau lângă o stână !

Şi la nunta lor care a durat şapte zile, şase ore şi cinci minute,

Au participat zece oi, patru măgari, un cioban şi nişte muşte,

Care au cântat, au dansat şi s-au bucurat,

Şi apoi au plecat…”

 

Vă mulţumesc pentru atenţie şi pentru răbdarea cu care m-aţi ascultat !…

 

Apoi, domna Ligia Popândel se duse şi se tolăni pe un pat, îşi aprinse o ţigară şi fumă fericită…

În acest timp, doctorul privea năucit la ceea ce se întâmpla… În cele din urmă, zbieră nervos:

― Gata, gata, să se termine odată ! Mâine, toţi pacienţii vor fi supuşi la şocuri electrice… Nu se mai poate tolera aşa ceva… Sunteţi voi nebuni, dar întreceţi măsura ! Iar voi, cei care aţi venit, dracu’ ştie de unde, marş afară !… Să nu vă mai văd, să nu vă mai aud, că înnebunesc de-a binelea !

Ca la un semnal, vrăjitoarea, vrăjitorul, piticul, soprana, basul şi formaţia au dispărut… Parcă s-au evaporat !…

Domnul Timode se aşeză în faţa doctorului şi îi spuse:

― V-a plăcut, domnule dctor ? Mie mi-a plăcut mult… Dar, din păcate ce-i bun, ce-i frumos, ce-i adevărat, durează puţin, prea puţin durează… Ei domnule doctor Aristide, ce v-am spus eu că voi schimba realitatea ! Iată că am schimbat-o !… Iată că se poate ! Din păcate nu a durat prea mult… Dar altă dată, cine ştie, cine ştie, poate că va dura la nesfârşit !…

― Ah ce prost am fost pentru că v-am permis să organizaţi acest spectacol !… Cum am putut să fiu atât de idiot ?… Acum, duceţi-vă la culcare ! Toţi !…

Se îndreptă spre uşă, dar mai înainte de a ieşi, se adresă asistenţilor:

 

― Să li se administreze o doză dublă de somnifere ! Iar mâine, toţi să fie prezenţi la sala unde se fac electroşocurile !… Să nu avem discuţii !… Of, of, ce lume, ce lume nebună, ce lume efemeră… Lumea asta se va schimba… Mâine va fi o altă lume, poimâine altă lume… De fapt, sfârşitul lumii este în fiecare zi… Dar ce-i asta ? Mi se pare că am început să vorbesc aiurea… Of, of şi iar of, trebuie să mă duc să mă culc… Sunt frânt de oboseală !… Simt că înnebunesc !…

Extras din cartea Azilul de la capătul lumii, de Constantin M. N. Borcia

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *