» » » » » » AZILUL DE LA CAPĂTUL LUMII – NIŞTE BIEŢI INVALIZI…

AZILUL DE LA CAPĂTUL LUMII – NIŞTE BIEŢI INVALIZI…

Extratereștri

Era o încăpere mare, în care se găseau multe paturi aşezate lângă pereţi, nişte dulapuri, mai era şi o fereastră mare acoperită de două perdele, iar în centrul încăperii era o masă, iar alăturat era un cadru de care era legat un fel de hamac. În acel hamac era un om care avea fracturi multiple. Ocupanţii paturilor erau nişte oameni care aveau tot felul de fracturi: de femur, de tibie, fracturi ale oaselor mâinilor, dar şi alţii care aveau mâinile sau picioarele amputate… Mai erau şi oameni care aveau capetele bandajate, semn că oasele capului fuseseră fracturate… Aceşti oameni, în marea lor majoritate erau imobilizaţi la pat. Cei care se mai puteau mişca, se târau încoace şi încolo prin încăpere… Mai erau şi câţiva asistenţi şi câteva asistente care fie că făceau injecţii la unii bolnavi, fie că le dădeau pastile, fie că schimbau bandaje… Între timp, bolnavii nu făceau altceva decât să vorbească între ei, alţi, care luaseră somnifere dormeau, iar alţii citeau – fie o carte, fie un ziar, fie o revistă… Era o atmosferă apăsătoare, tristă, deprimantă…

― Iată ce scrie în cartea asta, spuse un pacient, care avea o fractură de femur, adresându-se altui pacient de lângă el…

― Cum se numeşte cartea ?

― Cartea se numeşte… „Energie, materie, radiaţiuni”, volumul al doilea şi este scrisă de Cristian Musceleanu…

― Ce scrie ?

― Scrie aşa… Citez… „O excursie în infinitul mare – Observatorul de pe muntele Wilson”… Mai depate… De fapt nu am să citesc tot articolul, nu vreau să vă plictisesc, am să citesc numai câteva fragmente… „ După o secundă de drum sau în kilometri, după ce am parcurs trei sute de mii de kilometri, am ajuns la Lună unde ne vom opri la întoarcere, nefiind deocamdată atât de interesantă. După opt minute şi douăsprezece secunde, adică vreo sută cincizeci de milioane de kilometri de drum trecem, pe lângă Soare, iarăşi fără oprire, căci vrem să părăsim mai repede sistemul nostru planetar cu care suntem obişnuiţi. După câteva ore de drum cu iuţeala de trei sute de mii de kilometri pe secundă părăsim sistemul nostru solar.” Aşa… Mai departe… „După vreo patru ani, de drum se ajunge în dreptul stelei celei mai apropiate de pământ şi anume Proxima Centauri. Mergând mai departe… ajungem după vreo cincizeci de ani lumină, în steaua Capella care de pe Pământ se vede ca o stea dintre cele mai strălucitoare… După ce am trecut de Capella luăm direcţia grupului de stele numit Pleiade… După aproape un milion de ani lumină ajungem într-o constelaţie cunoscută de astronomi sub numele de Andromeda, care este formată din milioane de stele de diferite mărimi şi străluciri… A fost grupată de astronomi în categoria nebuloaselor spirale… Nebuloasele spirale sunt formate din două spirale răsucite în formă de melc, fiind după unii astronomi adevărate Universuri, răspândite ca nişte insule în spaţiul infinit. Aceste Universuri-insule ar fi nişte sisteme solare formate din milioane şi miliarde de stele comparabile cu Universul nostru Galactic. După cercetările din ultimii ani, ar fi milioane de aceste Universuri-insule răspândite la distanţe din ce în ce mai mari, aşa că drumul nostru tot înainte ne-ar duce după opt sau zece milioane de ani la sisteme stelare şi pe care telescopul cel mai puternic de pe muntele Wilson abia le prinde. Aceste numere fantastice nu trebuie să ne surprindă, căci după Einstein ar trebui să mai mergem încă aproape o sută cincizeci de milioane de ani lumină ca să ne întoarcem de unde am plecat, fără însă a mai trece prin aceleaşi locuri. Iată în fine un număr care întrece orice aşteptare.” Asta este ceva incredibil…

― Aşa este, dar stau şi mă întreb, oare acolo, undeva, mai există şi alte fiinţe ? Sau suntem numai noi, aici, pe planeta asta, singurele fiinţe vii din Univers ?… Cine ştie ?…

― Părerea mea este că există ! Iată am aici lângă mine o altă carte interesantă, scrisă de C. Stănulescu, intitulată „Minunile spritismului” … Mda, stai puţin… Da, am găsit… Iată ce scrie domnul Stănulescu… „Nu e nici un motiv şi pare fără sens ca în cele treizeci de miliarde de corpuri din Calea Lactee, să existe pustiul şi moartea fără sfârşit iar pe globuleţul nostru să vedem splendorile tuturor vieţuitoarelor, tuturor regnurilor. Şi dacă bunul simţ, ca şi rezultatele ştiinţifice obţinute, ne conduc la convingerea că nu suntem singuri şi izolaţi în spaţiu apoi examinându-ne cu atenţie, lăsând orgoliul geocentric şi umanocentric la o parte, cred că ajungem în chip raţional la viziunea altor lumi superioare celui pe care ne mişcăm noi. ” Iată că, sunt şi alţi oameni care cred că există fiinţe vii pe alte planete, în alte locuri din Univers…

― Aşa cred şi eu… În fond de ce ar exista numai pe Pământ ?… Numai că… de ce nu au venit fiinţele astea pe planeta noastră ?…

― De ce ar veni ?… Poate că au alte lucruri mai bune de făcut decât să vină aici… Ce să facă aici ? Deşi, dacă stau mai bine să mă gândesc, poate că au venit, numai că nu ştim noi, încă… Cine ştie ?…

Discuţia a fost întreruptă de intrarea în salon a unui pat mobil împins de către un infirmier alături de care erau doi asistenţi şi un medic…

― Să i se facă loc undeva…

― Da’ ce a păţit omu’ ? întrebă o asistentă din salon…

― Nenorocitu’ a vrut să se sinucidă… S-a aruncat de la etaj… Noroc că nu era la o înălţime prea mare, că altfel, nu mai scăpa… Aşa, nu are decât nişte fracturi la braţe şi la un picior… O să zacă câteva luni şi poate că îi va trece…

― Da’ de ce a vrut să se sinucidă ? întrebă asistenta…

― Nu ştiu exact, a avut se pare mai multe motive… O deziluzie în dragoste, nişte bani pierduţi, se pare că avea şi o stare depresivă… Toate astea la un loc şi se pare că în plus băuse nişte coniac sau rachiu… Nu ştiu exact, este ceea ce mi s-a spus de către un comisar care era la faţa locului, adică în curtea azilului… Individu’ ăsta lucra la magazie, era responsabil cu sortarea produselor alimentare… Să vedem ce putem să facem…

Au dus patul lângă un perete şi l-au lăsat acolo. Apoi, după ce medicul s-a mai uitat odată la bolnav, a ieşit din salon…

― Doamne Dumnezeule mare şi bun ! exclamă un pacient, dar cum este posibil aşa ceva, cum este posibil ?… Cum poţi să-ţi iei singur viaţa care ţi-a fost dată de către bunul Dumnezeu ? Este unul dintre cele mai mari păcate !… Eu nu ştiu cum să mă mai lupt cu boala, cum să mai fac să mă lupt ca să trăiesc şi să nu mor, iar omu’ ăsta, se omoară singur… Doamne, mare îţi este puterea şi milă, iartă-l pe acest nefericit !…

― Eu am o carte pe care tocmai o citesc, spuse alt pacient… Se numeşte „Problema sinuciderilor în cadrul unor nuoi date statistice” şi este scrisă de domnul doctor Teodor Vasiliu… Mărturisesc că şi eu mă gândeam să mă sinucid… De ce ? Pentru că pur şi simplu m-am săturat de atâta suferinţă… Uitaţi-vă la mine… Picioarele mi-au fost amputate, iar două degete de la mâna stângă au fost tăiate, mai am şi diabet şi parcă nu ar fi fost destul atâta, mai sufăr şi cu ficatul… Câteodată am calculi biliari şi aceştia îmi provoacă o durere cumplită !… Ei şi de aceea voiam să mă sinucid… Voiam să se termine odată cu tot balamucu’ ăsta… De-aia eu nu îl condamn pe bietu’ om… Cine ştie ce suferinţe are… Nu suntem noi în măsură să-l judecăm şi de fapt nu suntem noi în măsură să judecăm pe nici un om… Numai bunul Dumnezeu poate să-l judece sau mai bine zis poate să ne judece… Aşa şi să continui… Da, am vrut şi eu să mă sinucid, da’ am vrut mai înainte de asta să mă documentez, să ştiu şi eu de ce se sinucide şi cum se sinucide cineva… Şi am găsit cartea asta, foarte interesantă… Studiul acesta se bazează pe analiza unui număr de două mii şase sute şaptesprezece cazuri de sinucidere… Se constată că marea frecvenţă a sinuciderilor printre bărbaţi, comparativ cu femeile, se poate atribui, zice autorul, dezvoltării mai intensive a instinctului distructiv, energiei şi luptei susţinute pentru existenţă. Abuzul de băuturi alcoolice pare să fie încă una din cauzele determinante în producerea acestui fenomen la bărbaţi. Apoi, iată ce mai scrie autorul… În timp ce numărul sinuciderilor creşte considerabil de la pubertate până la treizeci de ani, el scade încă şi mai repede către bătrâneţe. Această scădere nu este totuşi absolută şi se explică în parte pentru că numărul indivizilor scade cu vârsta. Însă dacă se calculează proporţia sinuciderilor după vârstă, se poate constata că raportul sinuciderilor la numărul indivizilor de diferite vârste, creşte constant până la şaptezeci sau optzeci de ani, ceea ce infirmă părerea care exista altă dată, că sinuciderea ar scădea şi că dragostea pentru viaţă ar creşte în raport cu vârsta… Se sinucid oameni care au diverse profesiuni, scrie autoru’… Astfel, se sinucid muncitorii calificaţi şi cei necalificaţi care dau cel mai mare număr de sinucigaşi, datorită scăderii salariilor, a şomajului a concurenţei înverşunate, a intoleranţei… Apoi funcţionarii, servitorii, intelectualii, comercianţi şi industriaşii, politicienii… La femei, ordinea frecvenţei este următoarea: casnice, servitoare, muncitoare, cele fără profesiuni… Mda, ia să vedem ce mai este… Din datele statistice pe care le prezintă autoru’ reiese că cele mai multe sinucideri au loc vara, apoi primăvara, apoi toamna, apoi iarna… După cum spune autoru’ sinuciderile ating un maximum la sfârşitul primăverii şi la începutul verii, adică în lunile cele mai călduroase ale anului… În ceea ce priveşte mijloacele de sinucidere, acestea sunt foate variate, de pildă: asfixii mecanice – adică sinucidere prin spânzurare sau prin strangulare, armă de foc, aruncare înaintea vehiculelor, asfixii toxice – otrăviri, folosirea unor gaze toxice cum ar fi oxidul de cabon, apoi înecare în apă, apoi prin folsirea unor instrumente tăioase şi înţepătoare, adică prin folosirea cuţitelor, a săbiilor, a topoarelor, aruncare de la înălţime, arsuri, electrocutare… De ce se sinucid oamenii ?… Domnul doctor Vasiliu, prezintă o listă de motive… Iată câteva cauze… Mizeria, boala incurabilă, decepţia sentimentală, neînţelegeri în familie, neurastenia, boala de nervi, depresia, alcoolismul, teama de urmărire judiciară, alienarea, situaţie financiară precară sau datorii financiare, condamnare judecătorească, remuşcare după săvârşirea unui asasinat sau teama în ceea ce priveşte consecinţele comiterii unui asasinat… Iată aşadar, că problema asta a sinuciderii nu este chiar atât de simplă şi nu ar trebui să acuzăm pe nimeni că s-a sinucis… Desigur însă că nici nu trebuie să încurajăm o astfel de faptă… Poate că mai multă toleranţă, mai multă blândeţe, mai multă compasiune şi mai multă generozitate ar fi benefică şi astfel poate că numărul sinuciderilor ar scădea… Zic şi eu, îmi exprim şi eu opinia… Şi mai este ceva… Se spune că moartea este o necesitate şi că este un proces util… Totuşi nu pot să nu mă întreb: de ce este o necesitate şi pentru cine sau pentru ce este un proces util ? Iată cazul unui sinucigaş… Acesta consideră că moartea este o necesitate şi că este utilă, pentru că moartea îl scapă de suferinţe… Din câte ştiu, sinuciderile sunt cauzate de suferinţe… Cineva nu mai poate suporta durerile, deziluziile, boala, şi atunci crede că prin moarte scapă de tot şi de toate… Pentru un sinucigaş, moartea este necesară şi utilă… Iată cazul unui criminal… Şi acesta consideră că moartea este o necesitate şi că este utilă… De aceea ucide, fără să aibe nici o reţinere, deoarece, tocmai asta justifică actul său: din moment ce moartea este necesară şi utilă, atunci ce i se poate reproşa ?… Moartea este necesară şi utilă, se spune, deoarece tocmai prin moarte, specia umană poate să supravieţuiască; dacă moartea nu ar exista, atunci oamenii s-ar înmulţi atât de mult, încât pur şi simplu ar dispărea… Poate că este adevărat sau poate că nu… Dar întrebarea care se pune este: oare moartea este necesară şi utilă atunci când vine vorba de… moartea sau dispariţia omenirii însăşi ?… Apoi, mai este ceva… Şi anume că nu ne vom obişnui niciodată cu moartea… În general aşa este, totuşi mai sunt şi excepţii… Sinucigaşii, criminalii, unii bolnavi psihici, precum şi unii oameni care au o anumită concepţie despre moarte bine stabilită – şi anume că moartea este inevitabilă – nu îşi pun problema morţii… Ei consideră că moartea este la fel de necesară ca şi hrana, respiratul sau somnul şi îşi continuă viaţa, netulburaţi deloc de ideea de moarte… Trec ca nişte fantome nepăsătoare prin lumea asta schimbătoare… Mai sunt de remarcat trei situaţii: mai întâi este vorba de moartea proprie, apoi este vorba de moartea cuiva apropiat şi în fine este vorba de moartea sau dispariţia speciei… Fiecare dintre aceste situaţii implică o anumită raportare la moarte, o anumită concepţie sau o anumită trăire… Într-un anumit fel se va gândi cineva la propria moarte, altfel se va gândi la moartea cuiva apropiat (o rudă sau un prieten sau o cunoştinţă oarecare) şi altfel se va gândi la… dispariţia… umanităţii… Cei mai mulţi însă nu se gândesc mereu la moarte, ci numai din când în când şi în felul acesta reuşesc să suporte mai bine greutăţile vieţii… Pe de altă parte, între raţiunea rece şi inflexibilă şi trăirea fierbine şi copleşitoare există un abis ce pare nesfârşit… Cei pentru care trăirea sau sentimentul morţii proprii sau a morţii cuiva drag este ceva foarte dureros nu vor fi niciodată convinşi să se liniştească şi să privească moartea cu seninătate de către oamenii raţionali care consideră moartea ca fiind necesară şi utilă… Între raţional şi iraţional este o prăpastie de netrecut, după cum spunea un filozof… Pare naiv, pare copilăresc, dar… este adevărat !…

 

Acest biet pacient vorbea, vorbea într-una, însă se părea că nu îl mai asculta nimeni… Toţi se uitau încremeniţi spre patul în care se găsea sinucigaşul… Acesta stătea nemişcat, abia răsuflând… După un timp, fiecare pacient, îşi reluă activitatea de mai înainte a fi adus sinucigaşul…

Cei doi pacienţi care vorbeau despre Univers şi despre posibilele fiinţe care puteau să existe undeva, în spaţiul cosmic, îşi reluară discuţia…

― Ei Doamne, Dumnezeule… Ce trist, ce trist… Ei uite de aia nu ne vizitează fiinţele din alte lumi… Pentru că suntem egoişti, răi şi pentru că, în definitiv, nu preţuim viaţa… Nu ştim decât să ne rănim, să ne omorâm unii pe alţii, sau să ne omorâm chiar şi pe noi înşine şi atunci… Pentru ce să vină… Să vadă ce ? Omoruri, sinucideri, bătăi, stupizenii, războaie, experienţe… sadice adică experienţe făcute pe oameni de către alţi oameni care îşi spun savanţi… Să vadă ce ? Tot felul de mizerii, de suferinţe, să vadă cum unii oameni mai puternici sau care sunt răsfăţaţi ai soartei, îşi bat joc de alţi oameni mai slabi, cum îi umilesc şi cu îi chinuie ?… Asta să vadă ?… Uite de aia cred că nu vin… Pur şi simplu nu îi interesează planeta asta, nu îi interesează fiinţele de pe planeta asta… Aşa că nu ar trebui să ne mirăm prea mult…

― În definitiv, spuse celălalt pacient, cred că puţin le pasă unora dintre oameni că nu ne vizitează fiinţele din alte lumi… Cred chiar că se şi bucură !… Ei, dar iată că ne-am lungit cu discuţiile şi a venit masa…

Într-adevăr, în salon îşi făcu apariţia bucătarul şef Iosefio, însoţit de doi inşi… Unul împingea o masă cu rotile pe care se găseau două cratiţe imense, nişte farfurii de tablă, nişte linguri, nişte furculiţe şi nişte pahare vechi, iar celălalt căra un bidon de vreo douăzeci de litri… Bucătarul Iosefio strigă:

― Iată ce veţi mânca: terci cu ciulama şi zer cu păsat, iar ca băutură, o limonadă veche şi bună ! Dar mai este ceva… V-am preparat nişte paste făinoase cu brânză de burduf, foarte usturată ! Ei ce ziceţi de asta ? Ce să ziceţi ? Cu puteţi zice ? Nu puteţi decât să-mi mulţumiţi ! Vă urez, poftă bună ! Pentru că sunteţi în imposibilitate să vă mişcaţi cei doi ospătari care mă însoţesc, vă vor aduce farfuriile, lingurile, furculiţele, paharele, mâncarea şi limonada la pat… Aveţi puţină rabdare…

Apoi cei doi ospătari, au pus mâncarea în farfurii şi limonada în pahare şi s-au dus cu farfuriile şi paharele la fiecare pat… Apoi au plecat, lăsându-i pe pacienţi să mănânce…

Pacienţii au mâncat în tăcere, fiecare înghiţitură fiind de fapt un chin… Unii dintre pacienţi nici măcar nu s-au atins de mâncare… După un timp, cei care au mâncat totuşi, au terminat, au pus farfuriile, lingurile, cuţitele şi paharele deoparte şi au rămas tăcuţi şi la fel de flămânzi ca şi mai înainte de a mânca… Apoi au reapărut ospătarii care au adunat farfuriile, le-au pus pe o masă cu rotile şi au plecat…

După un timp, un asistent, strigă, adresându-se pacienţilor…

― Gata acum !… Stingerea… Dar nu mai înainte să vă luaţi medicamentele… Asistenta şefă Aspazia, va veni cu medicamentele şi vi le va aduce la fiecare… Va reveni apoi la ora douăzeci şi patru, pentru că la unii pacienţi trebuie să li se facă injecţii… După asta, stingerea… Noapte bună !…

Asistenta veni cu o tavă mare pe care se găseau multe plicuri în care erau medicamentele, se duse la fiecare pacient, lăsă plicul, apoi, după ce aşteptă câteva minute pentru ca pacienţii să înghită pastilele, stinse lumina, le spuse şi ea noapte bună şi ieşi din salon…

Timpul trecea încet, se târa printre bolnavii aceia chinuiţi de tristeţe, de durere, de disperare… Aşteptau măcar o alinare, căci nu mai sperau să se vindece… Erau infirmi şi vor rămâne infirmi câte zile vor mai avea de trăit… În sfârşit, veni şi miezul nopţii… Asistenta şefă intră în salon, aprinse lumina şi puse o tavă pe care se aflau mai multe seringi pe masa din mijlocul salonului…

― Ei dragilor, spuse, ia să vedem, cui trebuie să-i fac injecţie… Patul trei, patul cinci, patul opt şi patul nouă… Vă rog să vă pregătiţi…

Se îndreptă cu o seringă în mână, spre patul trei, care era ocupat de către un pacient care avea o fractură de femur…

― Uşurel, uşurel, să vezi că nu o să te doară…

Înfipse acul în partea dreaptă a coapsei şi tocmai se pregătea să apese pe pistonul seringii, când, chiar atunci, intră în salon o asistentă care îi spuse asistentei şefe Aspazia:

― Sunteţi chemată de urgenţă la telefon…

― Vin acu’ , strigă asistenta şefă…

Lăsă seringa înfiptă îl coapsa bolnavului şi fugi spre uşa salonului, strigând:

― Lasă că nu o să păţeşti nimica până mă întorc…

După vreo cinci minute, se întoarse şi termină de făcut injecţia. Apoi le făcu injecţiile şi celorlalţi pacienţi… În sfârşit, ieşi din salon urându-le la toţi somn uşor…

După mult timp, datorită somniferelor, bolnavii au adormit… Dar… La un moment dat, o lumină gălbuie răzbătu printre perdelele ferestrei. Apoi, lumina crescu în intensitate… Lumina aceea căpătă o formă sferică… La un moment dat, în încăpere au apărut nişte fiinţe cenuşii, mici ca statură, parcă erau nişte copii… Se duseră lângă paturile bolnavilor şi stătură nemişcate o vreme… Apoi, una dintre acele fiinţe, a îndreptat un fel de cilindru spre un pat… Din cilindru, a ţâşnit o rază de lumină… Apoi, pacientul care stătea pe acel pat, a fost purtat de o forţă invizibilă, a ieşit prin fereastră şi se contopi cu sfera de lumină… La fel s-au petrecut lucrurile cu ceilalţi pacienţi… Nu peste mult timp, nu mai era nimeni în salon… Toţi pacienţii… dispăruseră !

Spre dimineaţă, asistenta şefă Aspazia, intrând în salon şi văzând paturile goale, a ţipat disperată:

― Unde sunteţi ? Cum aţi plecat ? Cum este posibil ?… Domnule doctor, domnule doctor, veniţi, veniţi, au dispărut pacienţii !

Ieşi îngrozită din salon ducându-se să-l cheme pe doctor… Acesta veni în fugă, intră în salon şi înlemni… Paturile erau goale, toţi, absolut toţi acei infirmi dispăruseră !

― Ce este asta ? strigă doctorul ? Unde au dispărut ? Cum se poate aşa ceva ? Haide să mergem să chemăm paznicii, detectivii azilului… Nu este posibil aşa ceva !

Doctorul şi asistenta şefă au ieşit din salon speriaţi. Dar, după ce au ieşit, aceiaşi sferă de lumină se poziţionă în faţa ferestrei şi din ea, au început să iasă… pacienţii, care au plutit prin aer, aşezându-se apoi pe pat… După ce ultimul pacient a fost aşezat pe pat, sfera aceea de lumină se deplasă şi dispăru apoi în zare…

La puţin timp după asta, intră din nou în salon doctorul, asistenta şefă, însoţit de doi paznici şi de doi detectivi… Când văzu că fiecare pacient se afla în patul său, doctorul se închină şi strigă sugrumat de emoţie:

― Unde aţi fost ? Ia să-mi spuneţi voi mie, unde aţi fost ? Pentru că mai înainte nu aţi fost, nu este aşa ?… Cum de aţi putut să dispăreţi aşa, toţi ?…

― Ah, domnule doctor, spuse un pacient, a fost aşa de frumos… Am fost undeva departe, pe o planetă frumoasă, cu fiinţe minunate, milostive, binevoitoare, vesele şi înţelepte… Şi care… ne-au vindecat ! Acum pot să merg, pot să merg domnule doctor, pot să alerg !… Nu mai simt nici o durere !… Ah, simt că plutesc !…

Şi într-adevăr, se ridică de pe pat şi merse, chiar începu să… dansesze !… La fel au făcut toţi ceilalţi pacienţi, chiar şi cel care încercase să se sinucidă, chiar şi cel care stătea în hamac şi care avea fracturi multiple !

Doctorul, asistenta şefă, paznicii, detectivii, priveau muţi de uimire la pacienţii, sau mai bine zis la foştii pacienţi care alergau, dansau, se îmbrăţişau…

― Întreb încă odată: unde aţi fost şi cum de v-aţi vindecat toţi ? Cum a fost posibil asta, cum a fost posibil ? strigă doctorul exasperat.

Unul dintre foştii pacienţi, cel care discutase cu alt pacient despre Univers şi despre fiinţele din Univers, spuse:

― Ei bine domnule doctor, am fost undeva departe, departe, undeva în Universul acesta mare, pe o planetă în care sunt fiinţe minunate şi blânde şi înţelepte şi care au binevoit să ne vindece… Au vrut să transmită astfel un mesaj… Şi anume că în Univers mai sunt şi alte fiinţe mult mai evoluate decât oamenii… Că aceste fiinţe sunt blânde, bune şi înţelepte şi că poate, într-o bună zi, se vor arăta şi celorlalţi oameni atunci când şi aceştia vor fi buni, blânzi şi înţelepţi ca şi ei… Dar până atunci, şi noi şi ei, vom aştepta… Poate că acea zi a Marii Întâlniri nu va fi prea departe… Va fi ZIUA DE APOI, ziua când se vor separa timpurile, va fi SFÂRŞITUL UNEI LUMI ŞI ÎNCEPUTUL ALTEI LUMI ! Sau poate că ZIUA aceea nu va veni niciodată !… Cine ştie ?…

Doctorul încremeni auzind cuvintele rostite de acel… fost pacient… Apoi se răsti la toţi:

― Ei, gata, gata, dacă v-aţi vindecat, nu mai aveţi ce căuta aici… Duceţi-vă la directorul administrativ al azilului să vă repartizeze… Eliberaţi paturile !… Haide, încolonarea şi urmaţi-mă !

Apoi ieşi, urmat de foştii pacienţi care nu mai ştiau cum să-şi exprime bucuria şi dragostea de viaţă…

(Extras din cartea Azilul de la capătul lumii, de Constantin M. N. Borcia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *