» » » » » » » » » Casa cu trei încăperi dar cu două intrări de pe ,,tindă" (prispă)

Casa cu trei încăperi dar cu două intrări de pe ,,tindă" (prispă)

Arhitectura populara-20-casa Tatucilor de la Cernavarfu
Casa Tătucilor de la Cernavârfu

Casa cu trei încăperi dar cu două intrări de pe ,,tindă” (prispă) este un tip ceva mai rar întâlnit. Îl menţionăm şi pentru o particularitate a cazului înregistrat de noi, anume asupra lărgirii unor porţiuni din prispă, dar mai ales pentru frumuseţea lemnăriei sale sculptate, despre care va fi vorba ia capitolul dedicat decorului. Este casa lui Ion Ursu din Prejna construită la 1840, reprezentând, cum am spus mai înainte, locuinţa unui ţăran bogat din epocă. De pe tinda (prispa) foarte largă se intră în cunie şi de aici în hodaia de locuit, iar tot de pe prispă se intră şi în hodaia de ţinut, care, are astfel, intrarea separată, pentru a fi ferită de fumul vetrei din cunie. Casa este mare (10,50 m lungime, 6,50 m lăţime), înălţată pe un soclu de piatră de 1,20 m şi pe o talpă de aproape 30 cm (28), pereţii fiind de 2 metri iar grinda de sus, tindarul, lungă cît casa, era groasă de 20 cm. în colţul din stingă era prinsă şi o ,,targa” mare, mobilă, pentru pus rufele la uscat. Accesul la prispa înaltă se făcea pe o scară lată (1,20 m) din lespezi de piatră. Tinda avea o prispă (pălimar) din stinghii de lemn încrucişate în X, fiind evident o refacere târzie. Prispa prezintă particularitatea de a fi mai largă la ambele capete, adică în timp ce lărgimea ei, la mijlocul casei este de 95 cm, la cele două extremităţi ea se lărgeşte până la 1,40 m, pe o distanţă de 3 m în stingă casei şi pe alţi 3 m la dreapta casei. Această supralărgire a fost făcută cu scopul de a instala, în ambele părţi, câte o platformă-pat din scânduri, pe care vara se doarme, confirmând printr-un încă un exemplar această frecventă utilizare a spaţiului prispei de către români. Aici este vorba însă de o soluţie constructivă, anume aleasă.

Cam acestea ar fi principalele tipuri de case înglobate în vasta categorie a caselor joase. Ar mai fi de adăugat ceva. Aşa cum spuneam la începutul acestei încercări de clasificare un element definitoriu al tipurilor de case ţărăneşti îl constituie prezenţa sau absenţa foişorului. Ori, după cum s-a văzut şi după constatările noastre pe teren, foişorul este cu totul absent în zona de podiş a Mehedinţiului, excepţie făcînd doar unele case evident mai noi sau cele imitînd tipul de casă zis „vilă românească”, aparţinînd epocii de după primul război mondial şi unor tendinţe de aplicare în mediul rural a unor mode, în această epocă, urbane. Acest curent de imitaţie s-a conturat mai puternic în ultimele decenii, schimbând faţa satelor româneşti, în stratul vechi al arhitecturii locale de pe podiş, foişorul nu exista, în cercetarea noastră 1-am întâlnit de-abia la limita satelor de la contactul podişului cu dealurile, adică începând de la Dâlma, Rudina şi până la Şovarna (de Sus şi de Jos). Fireşte ne ocupăm acum numai de casa joasă, la cea înaltă apariţia foişorului fiind ceva mai frecventă, dar tot numai în această zonă a piemontului şi nu pe podiş.

Am întâlnit un astfel de foişor la case joase în Şovarna, unde era alipit la o casă de vechime mijlocie cu planul cu două încăperi, cu două intrări separate. Numit local „balcon”, termen de origine cultă, dovedind sensul de circulaţie al modei, foişorul văzut de noi era larg (3/3 m), înălţat ca şi casa pe un soclu de piatră de vreo 50 cm. Era plasat în axul casei (foişoarele vechi româneşti sunt plasate asimetric), adăpostind intrarea în cele două încăperi, în cunia cu vatră în faţă, deasupra căreia ieşea coşul puternic, şi în hodaia de locuit. Trebuie să remarcăm frumoasa alcătuire plastică a volumelor acoperişului acestei case, în care marea prispă a acoperişului foarte înalt al casei (de şindrilă cenuşie) se îmbina cu prispa mai mică a acoperişului foişorului, formând umbre la încheietura apelor şi cu trunchiul de piramidă al coşului înalt şi zvelt, ce izbucnea la nivelul coamei acoperişului foişorului şi se ridica peste coama acoperişului casei.

Totuşi, această alăturare a foişorului direct de corpul casei, fără prispă în restul faţadei, dădeau o oarecare notă dacă nu de improvizaţie, în orice caz de neaderare organică. Uneori mi se părea că aceste foişoare, ieşind neaşteptat din linia casei, fără intermediul prispei, ar semăna foarte mult cu planul vechilor case pe jumătate îngropate în pământ şi cu treapta mai târzie de evoluţie a acestora, cu ,,cenuşarele” pe care le ştiam din părţile de câmpie ale Olteniei. Ca plastică, volumele acestor case cu foişor din părţile relativ mai joase ale Mehedinţiului recheamă în amintire construcţiile din Câmpia Doljului şi Romanaţilor, cum ar fi cele din Dăbuleni, de pildă. Este o pistă de cercetare ce ar merita aprofundată.

Este locul să amintim că la casele vechi ale Mehedinţiului nu numai arhitectura este demnă de a fi luată în seamă, ci şi vechea organizare a interiorului despre care pe larg se va vorbi în capitolul următor. Aici am subliniat doar existenţa unor obiecte de veche tradiţie, ajunse până la noi şi care au şi ele un deosebit interes etnografic, contribuind la definirea atmosferei casei mehedinţene. Astfel, în multe din numeroasele case pe care le-am înregistrat în anul 1951, am întâlnit, ducând la gura podului, aflată de obicei în cunie, scări făcute dintr-o bucată, „dintregul” spuneau localnicii ; erau de fapt două ramuri crescute paralel, tăiate cu o bucată din trunchiul care le unea şi care alcătuia baza scării, între care se fixau în găuri treptele făcute din bucăţi de lemn rotund. Adică aceste scări de la case nu seamănă cu cele într-adevăr dintr-o bucată de la bisericile de lemn transilvănene, dar şi olteneşti, cioplite într-un trunchi gros, în formă de trepte.

Tot aşa sunt încuietorile de lemn, cu ,,căţei”, cioplite într-un butuc gros aşezat vertical şi în care culisează pe orizontală o bucată de lemn găurită în care cad căţeii, încuierea şi descuierea se face cu o cheie tot de lemn arătând ca un fel de pieptene cu câţiva dinţi (4—5) mari şi rari, înlocuită mai târziu cu o cheie de fier.

Foarte numeroase sunt recipientele de lemn scobite într-o bucată de trunchi, recipiente numite ,,obod”, în lemn de fag sau de brad, servind pentru depozitarea boabelor de porumb sau pentru baterea lui. Uneori obodul serveşte drept „ulei” sau ,,pîrlău” pentru spălat şi opărit rufe cu leşie. Câteodată este pus pe o albie mare de fag într-un lăcaş special, ilustrând ingeniozitatea tehnică a acestor oameni, făcându-şi primitive ,,maşini de spălat” rufe. La categoria recipientelor trebuie adăugate tot felul de berbeniţe, ştreze, putini, cioplite tot dintr-o bucată şi care demonstrează un anumit nivel al dezvoltării tehnicii folosind cît mai multe obiecte din natură foarte puţin prelucrate. Poate că aici ar trebui să amintim şi ,,butoniul”, trunchiul lung scobit de cinci-şase metri servind drept conductă de apă la morile cu ciutură, în Mehedinţi ca şi în Banat, fiind vorba de aceeaşi tehnică de confecţionare şi de acelaşi principiu al folosirii lemnelor din natură. Bărdacele de băut sau de măsurat laptele la oi (5 litre = l oca), găleţile de apă din lemn lucrat foarte frumos (pâlnia), din lemn de anin, cu care se turna ţuica în butoi, completează seria recipientelor de lemn.

în cunie se mai pot vedea şi alte obiecte de lemn ca acele ingenioase tălpigi de lemn, ca nişte tăbliţ
e, care se alătură de picioare când se sprijină ceaunul de mămăligă ca să se mestece cu făcăleţul, sau cum este „cobelca”, cobiliţa, de purtat găleţile cu apă sau alte greutăţi.

Sub şoproane şi în magazii se pot vedea şi nişte „coşuri” foarte mari de bătut porumbul, în forma unui coş de căruţă, paralelipipedic, din nuiele împletite, înfipte într-o ramă de lemn. Porumbul se bătea cu un mai de lemn.

In sfârşit, nu la puţine case, pe podiş, unde morile sunt departe de valea cu fire de apă, am văzut râşniţe de mână sau de picior, puse la colţul prispei, la îndemâna gospodinei sau a gospodarului, pentru că nu este uşor de a mâna piatra alergătoare. Coşul râşniţei, din scândură, ca la moară, pe unde se toarnă boabele, este prevăzut pentru a lăsa boabele să iasă, câteva numai, cu o bucăţică de scândură, ,,şocot” sau „clocot”, care se mişcă ritmic şi care este cioplită în chip de cap de cal stilizat. Râşniţele de picior sunt mişcate cu un fel de pârghie acţionată de doi oameni, unul stând în picioare pe pârghie, la un capăt, altul la celălalt, capăt, pârghia fiind fixată la mijloc pe un ax şi având deci un balans pe verticală care se transmite printr-un sistem mecanic simplu roţii ,,alergătoare”. Râşniţa face parte din sistemul de viaţă social-economic al acestei zone izolate şi arhaice de pe podişul Mehedinţiului, cînd nici cantitatea de cereale pentru măcinat nu era mare şi distanţele pînă la instalaţiile tehnice minate de apă erau mari.

Prinse în cui de grindă, sau la vatră, am văzut de multe ori „tuturigi” de lemn tăiate în noduri de copac (despre care am mai amintit cu alt prilej) ca nişte covrigi uscaţi înşiraţi pe sfoară, servind pentru înnodarea funiilor de cărat fînul sau orice alte sarcini, lemne de pildă. Tot lângă vatră, se mai puteau vedea, (tot mai rar), ţesturi de pământ, dar mai ales de tuci, pentru copt pâinea sau turta de mălai, rareori, la sărbători, raţa sau găina pusă în ,,ghiveci”, vas ceramic pentru copt.

Un element foarte important al interiorului este sistemul de încălzit şi gătit, în trecut servind şi ca principală sursă de iluminat, formând, în Mehedinţi, ca şi în alte părţi ale ţării, un „bloc” în sensul că vatra cu căminete şi coş din cunie este legată funcţional şi tehnic de cuptorul-sobă din hodaie. Am descris câteva vetre şi nu mai este locul să revenim. Am adăuga doar câteva cuvinte despre cuptorul-sobă, caracterizat nu numai prin olcuţele încastrate, ci şi prin volumele sale foarte simple şi proporţionat alcătuite : din piatră sau din cărămidă, cuptorul-sobă mehedinţean este format din două sau trei cuburi sau paralelipipede suprapuse, descrescând ca volum în sus. Marginile rotunjite ale volumelor, liniile lor moi, din pricina lipiturii de pământ, dau farmec şi îndulcesc rigiditatea formelor. La casele înalte, greutatea vetrei şi a cuptorului în care intră multă piatră, se sprijină pe un picior de zidărie aflat la nivelul inferior.

Fumul este scos printr-un coş foarte înalt care dă o notă aparte siluetei casei mehedinţene. Coşul este construit în formă de trunchi de piramidă, pătratul de la bază având latura de circa 1,50 m, iar cel de la partea superioară micşorându-se până la a avea latura de 0,80 m, deci, aproape la jumătate. Cele două rame, de sus şi de jos, sunt făcute din „chingi” de gorun şi legate solid prin patru stâlpi tot de gorun, aşezaţi la colţurile celor două pătrate. Stâlpii sunt înalţi între trei şi patru metri, după cum este ele înalt acoperişul; coşul nu trebuie să treacă cu mult coama acoperişului, pentru că astfel îl dă vântul jos. între cele două rame se mai fixează două-trei rame, cam la 80 cm una de alta. Aceste rame de chingi intermediare se găuresc şi prin găuri se trec nuiele mai subţiri verticale, în jurul acestei rame verticale se ţes nuiele orizontale, împletindu-le. Pe acest schelet de chingi, stâlpi şi nuiele, se aplică lipitură groasă de pământ, balegă şi pleavă, mestecate şi udate, într-un strat ce merge pe o parte şi pe alta a nuielelor până la 10—15 cm. Pe dinafară corpul coşului se îmbracă în şindrilă de fag sau de brad, iar deasupra gurii se face fie un ..capac”, fie un mic acoperiş în două ape.

Sursa: Arta populara din Mehedinti – Paul Petrescu , Georgeta Stoica , Elena Secosan , Pavel Ciobanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *