Home » Articole » RO » Societate » Filozofie » Câteva consideraţii filozofice despre devenire, diversitate și idealizare

Câteva consideraţii filozofice despre devenire, diversitate și idealizare

Ipotezele, cel puţin unele dintre ele, sunt influenţate de concepţia filozofică, având aşadar, un caracter general şi aproximativ. Ipotezele se schimbă (în termeni filozofici s-ar putea afirma că “devin”, ipotezele sunt diverse, au diverse forme de exprimare şi au un anumit grad de idealizare. Mai înainte de toate însă, ar trebui să se răspundă la anumite întrebări fundamentale, cum ar fi: Ce este devenirea ? Ce este diversitatea ? Ce este materia ? Ce este spiritul ? Ce este idealizarea ? Ce este conştiinţa ?…

Devenire şi diversitate

Devenirea, în concepţia lui Hegel, reprezintă sinteza existenţei cu neantul, iar la Heraclit apare sub formă metaforică, “totul curge”. Devenirea, aşadar este unitatea existenţei şi a non-existenţei, întrucât orice lucru fiind în permanentă schimbare, este în necontenită trecere de la non-existenţă la existenţă şi invers, de la existenţă la non-existenţă – ceva este şi nu este… Contrariul devenirii este eternitatea

Prin diversitate putem înţelege, multilateralitatea lucrurilor, proceselor, fenomenelor, respectiv proprietatea de a nu fi aceleaşi, asemenea, ci altceva, diferit, non-identic, ALTUL…

Contrariul devenirii este identitatea

Devenirea şi diversitatea se implică reciproc: devenirea este ŞI nu este în acelaşi timp, iar diversitatea este ceea ce este SAU nu este în acelaşi timp. Altfel spus, dacă diversitatea presupune o extindere, o consistenţă, în conţinut şi formă, a unui ceva, a unui lucru, devenirea presupune un proces, o desfăşurare, în conţinut şi formă a acelui ceva, a acelui lucru. Materia şi spiritul sau conştiinţa sunt moduri sau forme ale existenţei, care sunt în devenire şi sunt diverse. Materia exprimă ceva ce se manifestă şi se reprezintă raportat la altceva, respectiv la spirit sau la conştiinţă; MATERIA ŞI SPIRITUL se implică reciproc, la fel ca şi devenirea şi diversitatea. Atât materia cât şi spiritul aşadar, sunt în devenire şi sunt diverse. Raportul (sau legătura) dintre materie şi spirit este reflectat de fapt prin realitate şi prin cunoaştere, respectiv prin raportul dintre obiectul de cunoscut şi subiectul cunoscător. Altfel spus, materia şi spiritul nu sunt izolate sau separate absolut, între aceste forme sau moduri de existenţă are loc o interacţiune definită prin realitate şi prin cunoaştere, iar delimitarea acestei interacţiuni se face în subsidiar prin raportul dintre obiectul de cunoscut (realitatea) – ceea ce poate fi cunoscut, ceea ce este obiectiv şi subiectul cunoscător (cunoaşterea) – ceea ce trebuie cunoscut, ceea este subiectiv. În contextul realităţii şi al cunoaşterii, un aspect important îl constituie restul şi non-sensul.

Noţiunea de rest cuprinde “tot ceea ce se află în afara cunoaşterii”.

Restul, este de două feluri: rest potenţial sau posibil – acea porţiune a realităţii care nu este cunoscută, dar care este susceptibilă de a fi şi rest extern – porţiune a realităţii care nu este cunoscută şi nici nu poate fi (zonă inaccesibilă) şi care poate fi numai presupusă.

Nu tot ceea ce există poate fi cunoscut şi nu tot ceea ce poate fi cunoscut, există… Cu toate acestea, cine nu cunoaşte, nu există şi cine nu există, nu poate fi cunoscut…

Noi nu putem cunoaşte realitatea obiectivă în totalitate, ci numai aceea care este compatibilă cu noi (cu structurile şi procesele “noastre”), iar aceea care nu este compatibilă devine vag, confuz, de nepătruns…

Ceea ce se cunoaşte nu este, de fapt realitatea pură ci realitatea “transfigurată”, la a cărei percepere participă şi subiectul cunoscător însuşi, deformând informaţiile senzoriale şi logice. Ceea ce este cunoscut este totdeauna, sub o formă sau alta, un raport, aceasta înseamnă alegerea unui referenţial şi a unui set de criterii de raportare la referenţial. Se poate spune că aceste raporturi fie au un anumit sens, fie sunt absurde, adică nu au sens. Ceea ce reprezintă non-sensul, depăşeşte puterea de cunoaştere şi de înţelegere a subiectului cunoscător şi dispare din câmpul cunoaşterii. Când se pune problema existenţei, spre exemplu, se urmăreşte excluderea restului din cunoaştere, existenţa cuprinde totul, nu este nimic în afara existenţei… Totuşi, chiar şi existenţa, o categorie de mare generalitate, nu este absolută – “apar” şi alte categorii “mai generale” decât existenţa însăşi… Pe de altă parte, subiectul cunoscător va avea, în funcţie de caracteristicile sale, o zonă a existenţei ce va trebui să fie cunoscută, o zonă în curs de cunoaştere, o zonă ce poate fi cunoscută (accesibilă) şi încă o zonă, inaccesibilă. Non-sensul, aşadar, indică inaccesibilitatea cunoaşterii (de principiu sau momentană).

Despre idealizare

În cadrul cunoaşterii sunt necesare idealizările, adică simplificările şi abstractizările.

O idealizare o constituie noţiunea de infinit. Ar reprezenta ceva fără sfârşit, ar fi, de fapt, negaţia finitului. Finitul este ceva concret, observabil, “de aici şi până aici”. Infinitul este echivalent non-finitului: pare să nu aparţină experienţei nemijlocite, pare să fie o derivare impusă de însăşi procesualitatea cunoaşterii.

Se pare că infinitul nu este nici existenţă, nici neant, pare să fie un “produs” al cunoaşterii, o categorie prin care (sau cu ajutorul căreia) subiectul cunoscător poate cunoaşte lumea, dar nu poate fi o realitate efectivă, nu poţi afirma că… “acesta este infinitul”… Pare să fie o nedeterminare. Afirmând – “lumea este infinită” sau “existenţa este infinită”, am subliniat o calitate a lumii, o proprietate; se pare, aşadar, că infinitul este o calitate, o însuşire, o proprietate: se spune că această lume este infinită, acest spaţiu este infinit, acest timp este infinit, această divizibilitate este infinită, etc., (este, din punct de vedere logic un predicat); şi chiar mai mult decât atât, infinitul este de fapt o “proprietate a proprietăţii”, deoarece şi spaţiul, timpul, divizibilitatea, etc., despre care s-a afirmat că sunt infinite, acestea, spaţiul, timpul, divizibilitatea, sunt de fapt atribute, sunt proprietăţi ele însele (respectiv sunt proprietăţi ale existenţei)…

Aşadar, infinitul pare să fie o derivaţie, o abstracţie, mai curând decât ceva real, concret, este o construcţie mentală indispensabilă cunoaşterii; nu putem afirma despre infinit că există sau nu. Infinitul există şi nu există, concomitent…

O altă categorie oarecum asemănătoare infinitului este absolutul. Pare să exprime tot o calitate, pare să fie tot o construcţie mentală, ajutătoare, mai degrabă decât o categorie extrasă din experienţa nemijlocită. În fond nu putem afirma despre un lucru oarecare că este absolut: tot ceea ce este absolut este relativ şi tot ceea ce este relativ este absolut – iată ceva foarte interesant !

Neantul este o generalizare a non-existenţei, este de asemeni o nedeterminare, o construcţie mentală. Să presupunem că există neantul. Observăm că din moment ce am presupus că există neantul am inclus de fapt existenţa – prin simplul aspect că există neant, am presupus aşadar existenţa ca atare (aşadar aceasta implică o existenţă proprie a neantului). Pe de altă parte, dacă am afirma, “nu există neant”, din moment ce afirmăm că neantul nu există, asta ar implica faptul că “există numai ceea ce există”. În ambele cazuri, fie în cazul afirmării, fie în cazul negării neantului, existenţa în sine rămâne ca fundament; aceasta implică, se pare, o existenţă a existenţei şi o existenţă a neantului. Ceea ce înseamnă că, de fapt, existenţa şi neantul sunt modalităţi, două calităţi diferite, chiar incompatibile; ambele implică altul, altceva

Non-existenţa are sens numai ca particularitate ca specificitate (nu există cutare lucru) dar nu are semnificaţie ca generalitate, nu are sens o non-existenţă generalizată.

Existenţa, aşadar se divide, în existenţă determinată şi existenţă nedeterminată.

Între existenţă şi determinare se pot stabili următoarele raporturi:

– lucru existent şi determinat (lumea cunoscută, accesibilă);

– lucru existent dar nedeterminat (lumea ideală sau idealizată, accesibilă parţial).

Dacă ceva există dar este nedeterminat, ce reprezintă el ? Răspunsul pare să fie unul singur: lucrul care există şi este nedeterminat este, sau face parte din rest sau din posibil, din potenţial (din existenţa posibilă sau potenţială sau virtuală).

O altă categorie idealizată este categoria de tot (totalitate, diferită de categoria de întreg). Afirmând că “aceasta este totul”, înseamnă că a fost exclus orice altă posibilitate de fiinţare a altui lucru. Se pare că, un lucru, o entitate, ceva ce este considerat ca fiind totul, dacă este absolut, în afara lui nu mai există altceva.

Totul exclude restul, posibilitatea (potenţialul), pare să fie o nedeterminare, o “idealizare”, o calitate a unei mulţimi de lucruri, o delimitare…

Pe de altă parte, generalizarea întregului înseamnă tot. Dar întregul, presupune existenţa noţiunilor de parte şi de rest (posibilitate, potenţial); în tendinţa către tot a lucrului, acesta trece de la parte la rest şi de la rest la parte prin întreg.

Esenţa. Adevărul. Ca şi categoriile precedente şi acestea sunt, se pare, “idealizări”, nedeterminări, calităţi, construcţii mentale, constitutive ale oricărui subiect cunoscător, fără de care cunoaşterea nu există (nu există cunoaştere fără implicarea esenţei şi adevărului).

Ce implică esenţa ? O existenţă mai profundă, ceva mai stabil, o mai mare potenţializare.

Ce este non-esenţa (fenomenul, aparenţa) ? Ceva instabil, de “suprafaţă”, schimbător, potenţe reduse.

Esenţa este ceva ce determină cauza (după cum cauza determină efectul):

esenţă – cauză – efect – fenomen (aparenţă).

Adevărul. Exprimă o calitate a cunoaşterii, o măsură a cunoaşterii, o “idealizare”. Implică ideea de referenţial. O propoziţie este adevărată în raport cu un referenţial şi falsă în raport cu altul (sau, altfel spus, o propoziţie este adevărată dintr-un punct de vedere şi falsă din altul).

CONCLUZII

1. Pare să fie un non-sens să afirmi că lumea a fost creată din nimic: nimicul nu poate fi conceput decât numai în raport cu un ceva anume. Este o echivalenţă între propoziţiile: lumea a fost creată din nimic şi lumea a fost creată din ceva, din altceva; nimicul nu poate exista decât numai în raport cu ceva – preexistent lumii.

2. Neantul, fiind o nedeterminare şi incompatibil existenţei ca atare, se presupune a fi absolut în sine, fiindcă dacă ar fi relativ, ar însemna de fapt non-existenţă (se referă la inexistenţa unui ceva particular, în timp ce neantul se referă la o inexistenţă generală).

3. Infinitul fiind de asemenea o nedeterminare, este în acelaşi timp şi o totalitate, deoarece cuprinde existenţa, ceea ce urmează după infinit fie nu se poate concepe, se atinge bariera de comprehensiune, de înţelegere a subiectului cunoscător fie, ceea ce urmează după infinit, este sinonim cu neantul.

2. Esenţa este adevărată, după cum adevărul este esenţa.

3. Dincolo de existenţă şi de neant este MAREA EXISTENŢĂ – ca fiind noţiunea supremă…

Extras din Complexitatea Universului și limitele cunoașterii (Eseu de cosmologie ficțională), de Constantin M. N. Borcia

Save

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *