» » » » » » Consideraţii generale despre timp (1)

Consideraţii generale despre timp (1)

Timp

Este aproape inutil să încerc să definesc timpul. Oricine intuieşte ce este timpul ! Timpul se poate caracteriza, spre exemplu, astfel… Este o succesiune de fapte,  de lucruri, de fenomene… Orice lucru durează… Toate procesele care au loc în natură sunt ireversibile… Există un spaţiu şi un timp fizic în care se desfăşoară fenomenele şi procesele fizico-chimice; există un spaţiu şi un timp cosmic şi geologic, în care au loc fenomenele şi procesele cosmice şi planetare; există un spaţiu şi un timp biologic şi ecologic în care au loc procese specifice, apoi există un spaţiu şi un timp istoric, apoi un timp social şi psihologic, în care au loc tot felul de procese sociale şi psihologice…

În definitiv, există tot atâtea concepţii despre timp câţi gânditori au existat, există sau vor exista în lumea asta, cu toate că pot exista gânditori care sunt de acord cu o anumită concepţie sau cu alta, dar acest acord nu persistă prea mult… Iată câteva citate despre timp…

„Timpul este sfârşitul şi începutul tuturor; în el se află toate; pentru veşnicie există şi nu există; veşnic merge mai departe pornind de la ceea ce este şi se află lângă sine însuşi, venind pe un drum opus. În fapt, pentru noi, ziua de mâine este cea de azi, iar cea de azi este cea de mâine.”

Heraclit (Citat preluat cartea „Materia, spaţiul, timpul în istoria filosofiei” – Biblioteca pentru toţi, editura Minerva, 1982, Bucureşti, pag. 169, 170, vol. I)

„Totuşi timpul nu există fără schimbare. Într-adevăr, când noi înşine nu ne schimbăm gândul sau când nu băgăm de seamă că ne-am schimbat gândul, se pare că pentru noi nu a trecut timp.”

„Noi cunoaştem timpul, când delimităm mişcarea, delimitând anterioritatea şi posterioritatea. Şi atunci zicem că s-a produs timpul, când, în mişcare, luăm cunoştinţă de anterior şi posterior.”

Aristotel (Citat preluat din cartea specificată, pag. 183, 184, vol. I)

„Unele abia aşteaptă să se nască, altele se grăbesc să dispară. Şi din ceea ce există, abia s-a zărit, că o parte s-a şi stins. Scurgerea şi transformarea împrospătează în continuu universul, întocmai cum neîntrerupta mişcare a timpului înnoieşte pentru totdeauna nemărginita veşnicie.”

Marcus Aurelius (Citat preluat din cartea specificată, pag. 195, vol. I)

„Căci – dacă depindem de aparenţe – se pare că timpul există, dar, în măsura în care cedăm argumentelor, el ni se arată ca fiind ireal. Căci unii spun că timpul este intervalul mişcării întregului  – prin întreg vreau să spun universul – , alţii că el este însăşi mişcarea universului.”

Sextus Empiricus (Citat preluat din cartea specificată, pag. 202, vol. I)

„În tine, sufletul meu, măsor timpul. Nu-mi fă nici o obiecţie: este un fapt.   Nu-mi obiecta curgerea dezordonată a impresiilor mele. În tine, spune, măsor eu timpul. Impresia pe care o produc în tine bucuriile care trec, persistă când ele au trecut; pe ea o măsor eu; – ea care este prezentă – şi care au produs-o şi care au trecut. Deci sau timpul este acestea însăşi – sau eu nu măsor timpul.”

Aurelius Augustinus (Citat preluat din cartea specificată, 208, vol. I)

„Timpul este măsura activităţii, după cum banii sunt măsura mărfurilor.”

Francis Bacon (Citat preluat din cartea specificată, pag. 220, vol. I)

„Durata este întindere care fuge. Există un alt fel de distanţă sau lungime, a cărei idee n-o dobândim de la părţile permanente ale spaţiului, ci de la părţile trecătoare şi neîncetat pieritoare ale succesiunii; pe aceasta o numim durată, ale cărei moduri simple sunt diferitele ei lungimi, despre care avem idei distincte ca orele, zilele, anii, etc., timpul şi veşnicia.”

John Locke (Citat preluat din cartea specificată, 237, vol. I)

„Timpul matematic, absolut şi adevărat, în sine şi după natura sa, curge îm mod egal fără nici o legătură cu ceva extern şi cu un alt nume se cheamă durată. Timpul relativ, aparent şi comun este acea măsură (precisă sau neegală) sensibilă şi externă a oricărei durate determinată prin mişcare care se foloseşte de obicei în loc de timpul adevărat, ca oră, ziuă, lună, an.”

Isaac Newton (Citat preluat din cartea specificată, 257, vol. I)

„Timpul este o reprezentare necesară, care se află la baza tuturor intuiţiilor.   Cu privire la fenomene în genere, timpul însuşi nu poate fi suprimat, deşi se poate face bine abstracţie de fenomene în timp. Timpul este dat apriori. Numai în el este posibilă întreaga realitate a fenomenelor. Acestea pot deispărea în întregime, dar timpul însuşi (ca o condiţie generală a posibilităţii lor) nu poate fi suprimat.”

Immanuel Kant (Citat preluat din cartea specificată, 280, vol I)

„Timpul nu este oarecum un recipient în care se află situat totul, ca într-un fluviu care curge, smulgând totul şi ducându-l la vale. Timpul este doar abstracţia aceasta a consumării, fiindcă lucrurile sunt finite, de aceea ele sunt în timp, şi nu fiindcă ele sunt în timp de aceea ele pier; ci lucrurile înseşi sunt temporalul, a fi temporale constituie determinaţia lor obiectivă. Procesul lucrurilor reale el însuşi constituie deci timpul; şi dacă spunem că timpul este atotputernic, apoi el este şi ceea ce e mai lipsit de putere.”

Wilhelm Hegel (Citat preluat din cartea specificată, pag. 295, 296. vol. I)

„Fiecărui eveniment îi corespunde deci patru numere distincte şi fiecărui grup de patru nemere îi corespunde un eveniment determinat. Prin urmare: lumea evenimentelor formează un continuum cuadridimensional.”

Albert Einstein (Citat preluat din cartea specificată, pag. 84, vol. II)

„Ar putea să ne îngrijoreze faptul că în diferite sisteme fizice definiţia statistică a timpului s-ar putea să nu aibă ca rezultat o direcâie a timpului identică. Boltzmann a înfruntat cu curaj această eventualitate; el afirma că dacă universul este suficient de întins şi/sau există o perioadă suficient de îndelungată, s-ar putea ca timpul, în diferite părţi ale lumii, să se scurgă într-adevăr în direcţii opuse. Problema a fost discutată, dar în prezent nu mai merită această osteneală. Boltzmann nu ştia ceea ce nouă ni se pare a fi extrem de probabil, şi anume că universul, aşa cum îl cunoaştem, nu este nici destul de mare şi nici destul de bătrân pentru a da naştere pe scară mare acestor inversiuni. Vă rog să-mi permiteţi să adaug, fără explicaţii amănunţitem, că, la scară foarte mică, stât în spaţiu cât şi în timp, aceste inversiuni au fost observate. (mişcarea browniană, Smoluchowski).”

Erwin Schrödinger (Citat preluat din cartea specificată, pag. 98, 99, vol. II)

„Pentru biolog, timpul reprezintă astăzi mult mai mult decât un simplu parametru al fizicii. El nu poate fi despărţit de însăşi geneza lumii vii şi de evoluţia sa.”

„De ideea de timp sunt indisolubil legate ideile de origine, continuitate, instabilitate şi contingenţă”

Fancois Jacob (Citat preluat din cartea specificată, pag. 136, vol. II)

„S-ar putea ca timpul, de la începutul său până la sfârşitul veşniciei, să fie întins dinaintea noastră ca într-o pictură; dar noi suntem în contact cu el numai o clipă, întocmai după cum roata bicicletei este în contact cu un punct al drumului. Atunci, evenimentele nu se întâmplă, după cum se exprimă Weyl; ci numai noi le străbatem, după cum a scris Platon în Timeu, cu 23 de secole în urmă.”

Jeans – The Mysterious Universe (Citat preluat din cartea „Un dicţionar al înţelepciunii”, Theofil Simenschy, editura Junimea, Iaşi, 1975, vol. IV, pag. 224).

 

Alvin Toffler, în cartea sa „Şocul viitorului” (colecţia „Idei Contemporane”, Editura Politică, Bucureşti, 1973, traducere de L. Moga, G. Mantu, pagina 33), defineşte timpul, după cum urmează:

” Timpul poate fi conceput ca intervale în cursul cărora au loc evenimente.       Tot aşa cum banii ne dau posibilitatea să stabilim atât valoarea merelor cât                şi valoarea portocalelor, timpul ne permite să comparăm diferite procese.”

Este fără îndoială un punct de vedere foarte interesant, dar timpul nu are numai această semnificaţie…

În ultimă instanţă, pot deosebi un timp ontologic – adică timpul care există, timpul ca obiectivitate – şi timpul gnoseologic – adică timpul perceput, timpul ca subiectivitate, timpul care este cunoscut într-un fel oarecare… Între aceste categorii de timp există anumite raporturi… Există, pe de altă parte, o anumită suprapunere între timpul gnoseologic şi cel ontologic, dar niciodată timpul ontologic nu va fi epuizat… Întotdeauna timpul gnoseologic se va extinde, dar nu va atinge niciodată limitele timpului ontologic… Fiecare generaţie de cercetărori va adăuga ceva la timpul gnoseologic… Fiecare generaţie de cercetători explorează de fapt timpul ontologic, lărgind astfel limitele timpului gnoseologic…

În altă ordine de idei, oricine sesizează că, dacă spaţiul este caracterizat în primul rând prin întindere, timpul este caracterizat în primul rând prin durată, adică orice lucru, orice fenomen persistă, este identic cu sine însuşi, dar nu poate persista la nesfârşit… Spunem atunci că un anumit lucru, un anumit fenomen există pentru        o anumită perioadă de timp, are o durată, se află în prezent, apoi ”dispare”… Devine trecut…  Apoi, din viitor, apare alt obiect, care persistă şi el o anumită perioadă de timp, dispare şi el… Dar cine sesizează de fapt această succesiune de evenimente ?   Le sesizează cineva, o anumită conştiinţă sau un anumit observator…  Pentru a încerca să înţeleg timpul va trebui să mă gândesc, mai întâi, la cele trei feluri în care se prezintă acesta: trecutul, prezentul şi viitorul…

Mai întâi să mă refer la trecut. Considerând că trecutul reprezintă o consumare          a evenimentelor, apare următoarea întrebare: în ce măsură trecutul influenţează conştiinţa sau influenţează un anumit observator ?  Dar mai apare o întrebare: când suntem în măsură să spunem că un lucru oarecare aparţine trecutului ?… Sunt întrebări foarte dificile… În definitiv, sunt două probleme: problema obiectivităţii        şi problema distincţiei… Cred că trecutul este într-un fel sau altul corelat cu observatorul sau cu conştiinţa… Aşadar, cum este perceput trecutul de către              o anumită conştiinţă, de către un anumit observator ? Este oare perturbată percepţia trecutului de către observator ?  Cred că trecutul are o existenţă obiectivă, dar nu este perceput de către observator decât limitat şi perturbat…

În al doilea rând să mă refer la prezent. Prezentul reprezintă, ceea ce aş putea denumi, ”punctul critic” al timpului… În prezent se desfăşoară evenimentele… Observatorul sau conştiinţa este în contact (direct sau indirect) cu evenimentele,         ÎN PREZENT !…  Pot spune că, în definitiv, prezentul reprezintă o concentrare de evenimente… Dar mă pot întreba: dacă lucrurile ar avea o existenţă nesfârşită, atunci cum ar apărea lumea ? Ne putem închipui oare o realitate care să dureze la nesfârşit, o realitate fără trecut şi viitor ?… Poate că da…

Aş putea să îmi închipui o astfel de realitate ca fiind neschimbătoare, este o realitate densă, compactă, ceva ca un fel de abis sau de… deşert…

În al treilea rând, să mă refer la viitor… Viitorul… ”se  găseşte înaintea” prezentului, adică evenimentele vor trebui să se realizeze…

Pot să definesc viitorul ca fiind un… domeniu de evenimente nerealizate                 (sau potenţiale), în timp ce prezentul este un domeniu de evenimente actuale         (sau care se desfăşoară), iar trecutul, este un domeniu de evenimente epuizate…

Pe de altă parte, nu toate evenimentele pot fi percepute de către o anumită conştiinţă, ci numai unele dintre acestea… Evenimentele care pot fi percepute     într-un anume fel constituie domeniul de evenimente accesibile… Restul evenimentelor aparţin domeniului de evenimente inaccesibile…

Timpul, se pare că exercită o adevărată fascinaţie pentru oricine gândeşte, dar, pe de altă parte, nu mă pot împiedica să mă întreb: ce raport există între comunicare şi timp ?  Aparent, în raport cu timpul, comunicarea nu poate avea loc decât într-un singur sens: din prezent către viitor…  Cu alte cuvinte, o persoană oarecare, dintr-un anumit loc şi la un moment dat, poate emite un mesaj către cineva situat în viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat… Dar, prezentul devine trecut, aşa încât se poate spune că orice comunicare nu poate avea loc, de fapt, decât din trecut, prin prezent spre viitor.  Într-adevăr, orice om poate comunica în prezent cu alţi oameni – aceasta este comunicarea spaţială.  Aşadar, în timp, un om poate comunica cu alt om, numai  într-un singur sens.  Nu poate avea loc şi dinspre viitor către trecut.  Un om din trecut, care transmite un mesaj unui alt om, aflat undeva într-un viitor îndepărtat,  nu se poate aştepta să primească un răspuns…

Extras din Tainele timpului și libertatea fanteziei (Eseu de cronodinamică ficţională), de Constantin M. N. Borcia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *