Home » Articole » RO » Regional » Romania » Oltenia » Mehedinţi » Etnografie Mehedinți » Arhitectura populară » Construcţii rudimentare şi adăposturi temporare

Construcţii rudimentare şi adăposturi temporare

Casă veche BaltaCasă veche Balta

Printre cele mai vechi forme de adăposturi, pe scara umanităţii, sunt peşterile, cunoscute în trecut şi în Mehedinţi – Ceea ce se ştie mai puţin este că peşterile s-au folosit şi poate că în unele cazuri se mai folosesc ca adăposturi temporare de către păstori şi vânători. Există însă o categorie specială de adăposturi pastorale care nu sunt propriu-zis peşteri, dar care folosesc un perete de stâncă sau o mică semiexcavaţie naturală în acest perete şi care, prin adaosul unei construcţii de piatră sub formă de bolovani sau blocuri mari, formează aşa-numitele ,,pietre colibate”, destul de frecvente în Mehedinţi în zona colibelor, servind drept adăpost ciobanilor la vreme rea.

Cam la acelaşi nivel al tehnicii construcţiei, folosind adică elemente naturale cărora li se aduc foarte puţine modificări, dar realizate cu alt material de bază, anume lemnul, sunt ,,pătuiagele” sau ,,pătuleagele”, cum li se spune în Mehedinţi, pentru pus la adăpost de umezeală şi de vite, nutreţul. Prima şi cea mai simplă variantă de pătuiag este cea care foloseşte drept suport pentru furaje copacii încă verzi. La baza coroanei unui copac, în locul de unde pornesc trei sau patru crăci mai puternice se amenajează o platformă simplă din cîteva beţe puse cruciş, peste care se aşază strujeni de porumb şi frunze de copaci ,,dărîmaţi’;, în forma unei „glugi” conice. Copacii „dărîmaţi”, adică tăiaţi de frunzele tinere, servind drept nutreţ pentru vite, se înalţă şi în Mehedinţi, ca în marea parte a Olteniei, subţiratici şi fără frunze, sau chiar cu un smoc în vîrf, apărînd ici şi colo pe dealuri şi cîmpii alcătuind o notă specifică a peisajului oltenesc, întîlnit însă la fel şi în valea Timocului, locuită de români ca şi în alte cîteva zone din peninsula Balcanică. O a doua variantă de pătuiag este cea în care apar primele rudimente de construcţie propriu-zisă, constînd în implantarea a patru stîlpi înalţi pînă la doi metri, deasupra cărora se face o platformă de scînduri sau de nuiele împletite. Pe această platformă se aşază finul sau paiele sub forma unei clăi suspendate, iar dedesubt spaţiul se foloseşte ca „scuteală” pentru care şi alte unelte mari. Părţile laterale sunt libere, dar cu vremea se acopera cu scînduri, conducînd, deci, la prima formă de acaret închis, cu ,,acoperiş” de paie alcătuit din claia de nutreţ. Sunt şi exemplare mai complicate, la care se adaugă încă două furci, platforma sprijinindu-se deci pe şase stîlpi. Pătuiagele astfel mărite ajung să constituie grajduri pentru gospădăriile mai sărace.

Viaţa pastorală, destul de dezvoltată în Mehedinţi, a făcut să apară o serie de construcţii extrem de interesante pentru problematica începuturilor artei de a construi. Interesul acestor construcţii este cu atât mai mare, cu cît în Mehedinţi se întîlnesc ambele mari categorii de planuri legate de aceste construcţii originare : planuri circulare şi planuri rectangulare.

Din prima categorie face parte aşa-numita „ţuţă”, (vechi cuvînt românesc indicînd ,,înălţimea”, ,,vârf”, vezi muntele Ţuţuiatu din Dobrogea, legat şi de ,,Ţuţuieni”, păstorii, transilvani numiţi aşa pentru că veneau din ţara munţilor, a vîrfurilor) construcţie conică, cu diametru de circa 4 metri, uşor îngropată în pămînt (circa 30 cm) ; scheletul este alcătuit din prăjini înalte, înfipte în pămînt pe marginea cercului, formînd planul construcţiei, aplecate ca să formeze un con; scheletul este acoperit cu ferigă, care formează un strat gros ce ţine iarna de cald; în interior este amenajat un pat-platformă pe „două calapoade” (capre) pe care încap doi-trei oameni) ; se poate face şi foc într-un mic cuptoraş de lespezi şi pămînt. Ţuţa serveşte drept adăpost ciobanilor şi se înrudeşte ca formă şi plan cu „surla” din Moldova şi Muntenia, cu deosebire că aceasta din urmă este construită din lemne şi scînduri.

Ca şi „ţuţele”, colibele de ,,băcie” (pronunţia locală „băşie”) se află situate la nivelul de locuire izolată al stînelor. Colibele de băcie sunt de plan dreptunghiular, avînd planul de circa 6 metri/4 metri şi constau din pereţi foarte scunzi (50 cm), din blăni de fag, peste care se înalţă un acoperiş în două ape tot din blăni de fag. Intrarea se face pe latura îngustă a colibei, în stînga colibei este amenajată o platformă uşor înălţată de la pămînt, pe care se pun cojoace şi pături pentru dormit. Pe partea dreaptă este locul focului, puţin adîncit şi apărat înspre peretele de lemn de o lespede de piatră, pusă în picioare. Pe deasupra vetrei, pe două crăcane, se află „urdarul”, un lemn lung de care se atîrnă „cumpăna”, o căldare mare de fier în care se încheagă laptele. Alături de locul focului se află „coca”, o bucată de lemn îndoit, numit în alte locuri „cujba”, de care se atîrnă căldările cu lapte la fiert, în fundul colibei este o laviţă largă de lemn, pe care stau găleţile de lemn, bărda-cele şi alte vase pentru preparatul caşului.

Şi ţuţa şi coliba sunt construcţii la nivelul solului. Bordeiul şi bordeiuţul sunt construcţii îngropate pe jumătate în pămînt. Ele reprezintă o veche tradiţie a construcţiilor în ţara noastră. Bordeiul mehedinţean este săpat pînă la un metru în pămînt; planul este mai complex, întrucît la faţă, unde este intrarea, este rectangular, dar spatele este în formă de semicerc, ca o absidă primitivă. Scheletul este format din două furci, una în faţă şi alta în fund pe care se sprijină „dărînga”, o bîrnă lungă de 4—5 m. Sprijinite cu un capăt pe pămînt, iar cu celălalt pe dărîngă, stau oblic „doştile”, formînd „şarpanta” acoperişului peste care se pune ferigă şi pămînt. Scîndurile sau parii puşi în picioare la intrare, ele o parte şi de alta a uşii, se cheamă ,,tăpligi”. Străvechi tip de locuinţă, bordeiele au fost părăsite de români către mijlocul secolului al XlX-lea, fiind preluate de ţiganii care le construiau aidoma.

Alături de bordeie în sat se făceau şi ,,poieţi” de nuiele întâi, apoi de lemn, de plan circular, servind drept case. Va fi odată necesar să se facă un studiu mai amănunţit asupra caselor de plan circular în România, până acum fiind identificate cu siguranţă două zone de asemenea construcţii : una în Moldova, în preajma Fălticenilor şi alta aici, în Mehedinţi. Din informaţiile culese reiese că locuinţele, casele dreptunghiulare de lemn erau ale celor mai înstăriţi, iar „poieţile” ale celor mai săraci. Astfel, la Cerna Vârf amintirea lor este foarte bine păstrată : poieţile de nuiele erau construite pe „stoboli” (pari ascuţiţi) înfipţi în pămînt, pe care se împleteau nuiele care se lipeau apoi cu pămînt. Spre deosebire de tută care era conică, poiata era cilindrică cu diametru de 4 m până la o înălţime de circa 6 m, de-abia de aici încolo construindu-se acoperişul conic. O formă mai evoluată de poiată este cea făcută din lemn, din bârne scurte, puse în picioare, deasupra cărora se prindea un „ocoli” de lemn cu cunună ele obade la roate, jucând rolul cosorobilor de la casele de plan dreptunghiular. Pe acest ,,ocoli” se sprijineau căpriori subţiri, strânşi către vârf la un loc, iar pe căpriorii se băteau ,,de-a doua” (de-a curmezişul) lănteţi, iar peste aceştia se punea ferigă, între stobolii ver
ticali se împletea perete tot din leasă de nuiele sau se puneau capete scurte de lemn, ca la construcţia zisă ,,în amnare”. Poiata avea o singură „casă”, adică încăpere ; ,,acolo dormeau, acolo mâncau”, îşi aduce aminte N. I. Şeitan din Cerna Vârf, care a apucat două poieţi cînd era copil de zece ani (în jurul anilor 1890), una din ele fiind la locul numit ,,La Ţepe”. Şi baba Ruja, a lui Lupu Ruja, a stat în poiată pînă şi-a făcut casă. Lupu Ruja era fratele lui Dumitru Ciucă, bunicul lui Nicolae I. Şeitan Ciucă, mort în vîrstă de 102 ani la 1900. Dumitru Ciucă se trăgea din Vintilă Şeitan, care avea pământ aici (în cureaua Şeitan la Cerna Vârf), dar stătea la Balta. Poieţile nu aveau ferestre. Trecerea de la poieţi la case pare a se fi făcut în cursul sec. al XIX-lea, întâi făcându-se case mici de lemn, tot cu o singură încăpere, apoi cu două încăperi, cum era casa lui Lupu Ruja, făcută pe la 1830. Casele erau mici, chiar şi Tătucii tot una mică au avut până au cuprins jumătate de hotar şi au făcut casă mare, aşa cum era cea dusă la Goleşti, la muzeu. La 1897, îşi aduce aminte Nicolae I. Şeitan, erau în Cerna Vârf cam 50 de case.

Un fel de aşezare specifică Mehedinţiului, asemănându-se cu Banatul, este cea numită a „conacelor”, aşezări permanente în zona locurilor de cultură şi a fâneţelor, formate dintr-o casă mică şi din bordeie şi pălănci pentru vite, încercuite de un gard, adică de un fel de gospodărie cu ocol întărit. Ele se mai puteau vedea în 1951 pe curelele moşneneşti, dar erau şi concentrate la un etaj superior de aşezări, înspre stâne, alcătuind adevărate cătune, cum era la Corcoaia, o aglomerare de vreo 30 de conace, pe apa Cernei, la munte, la vreo 25 km de sat, ţinînd de gospodăriile celor din Cloşani, de la Orzeşti şi -de la Motru Sec. Se stătea în ele şi vara şi iarna, cu vitele ; produsele se duceau cu calul, laptele în burdufuri, iar porumbul cu desagii mari tot pe cal. Unele clin aceste aşezări de conace se transformă cu timpul în sate, în orice caz ele constituind un fel de dublet al gospodăriilor din sate, între cele două nivele de aşezare fiind o permanentă pendulare.

In preajma mai tuturor satelor din podişul Mehedinţilor, se pot zări construcţiile acestor conace, constând într-un schelet de acoperiş pus direct pe pământ, cu învelitoare de ferigă sau de paie de secară. Intrarea se face pe latura lungă a construcţiei, printr-o uşă apărată de un mic acoperiş. De cele mai multe ori numele de „conac” se aplică, cum am spus, unui ansamblu în care alături de o casă mică se află şi adăposturi pentru vite mari Şi oi. Unele din aceste adăposturi sunt sub formă de „bordeuţ” pentru vite, iar altele sub formă de ,,palancă”, corespunzînd „perdelelor” din Moldova, adică un fel de paravan de ferigă, de^paie sau de şindrilă, aşezat în calea vîntului dominant al locului, fără acoperiş, şi la adăpostul căruia stau mai ales oile. Uneori casa are celar în ,,tîrcol”, adică de jur împrejur in care stau mieii, viţeii, precum şi uneltele în despărţăminte anume. Pe deasupra ferigii şi a paielor se pun lănteţi albi de mesteacăn, mărind pitorescul acestor aşezări, în construcţia conacului apare şi piatra, fie la temelia casei şi a pălăncii, fie alcătuind pereţii celarului. Gardul este făcut din stoboli înfipţi, legaţi la capătul de sus cu o cunună de nuiele numită ,,povoiu”. Uneori stobolii au o „ureche” dintr-o cracă de lemn, de care se prinde capătul povoiului. Acelaşi fel de ţarc de nuiele cu povoiul se face şi împrejurul clăilor de fân sau paie, ca să le ajungă vitele. Peste garduri şi ţarcurile de nuiele se trece pe ,,prilaz”, numele local al pîrleazului, cunoscut peste tot în ţara noastră, în cuprinsul curţii închise a conacelor de pe locurile de arătură se văd şi „tuluzarii” făcuţi din „tulenii” (strujenii) de porumb aşezaţi ca o claie înaltă de cîţiva metri şi îngustă. Să mai amintim că hotarul între două proprietăţi de pământ este marcat câteodată de pietre mari, cum e în preajma Glogovei, hotarul ca atare numindu-se „slog”.

Sursa: Arta populara din Mehedinti – Paul Petrescu , Georgeta Stoica , Elena Secosan , Pavel Ciobanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *