» » » » » » DINCOLO DE INFINIT (2)

DINCOLO DE INFINIT (2)

Ramon stătea într-o dimineaţă la umbra unui palmier, lângă piaţa cea mare, unde veneau mulţi oameni să-şi vândă mărfurile. Stătea şi cioplea o bucată de lemn, intenţionând să facă încă un flaut, când, în faţa lui se aşeză un tânăr înalt şi frumos, puternic, zâmbitor, îmbrăcat în veşminte greceşti, care i se adresă…

Ramon, te-am urmărit multă vreme. Ştiu că eşti… oarecum năpăstuit, că nimeni nu vrea să ştie de tine şi nici tu nu vrei să şti de nimeni… Ascultă ce îţi propun, Ramon. Eu pot să-ţi dau învăţătură vastă, profundă, să te fac puternic, înţelept şi frumos, pot să te fac să fi stăpân pe tine însuţi în primul rând şi apoi să stăpâneşti oamenii şi lucrurile… Pot să te fac să trăieşti mult, poate mii de ani, poate veşnic… Şi multe alte lucruri pot să fac pentru tine !… Nu îţi cer decât un singur lucru… Să asculţi orbeşte de mine ! Altfel, dacă accepţi şi încalci apoi condiţia impusă, vei muri în chinuri inimaginabile ! Să te gândeşti şi să-mi spui ce ai hotărât. Încă o precizare. Trebuie ca tu însuţi să accepţi să asculţi de mine, din convingere, nu din impunere… Trebuie să fi ascultător, pentru că numai astfel vei dobândi ceea ce ţi-am promis… Orice nesupunere, orice revoltă va însemna pentru tine sfârşitul… Ai trei zile la dispoziţe să iei o hotărâre irevocabilă… Nu te pripi !…

Omul se îndepărtă, lăsându-l pe Ramon năucit… Un timp, nu se gândi la nimic… Apoi, după alt timp, dimpotrivă, gândurile i se învălmăşeau în minte, se ciocneau, se amestecau, se suprapuneau, până când, într-un târziu, se ordonară într-un singur flux coerent…

 

“… în fond, de ce nu aş asculta de el ? Ce să fac eu cu capul meu ? Nimic ! Nu aş putea face nimic !… Dacă îl urmez pe străin, aş putea obţine mult, foarte mult ! Dacă stau aici, voi fi un… nimeni ! Da, îl voi urma ! Dar dacă… mă minte ? Dacă vrea să-şi bată joc de mine ? Sau dacă este un răufăcător ?… Ei şi ? De fapt ce-am fost şi… ce sunt ? Sunt un om pierdut ! Da, îl voi urma !…”

 

Se linişti apoi încet, încet şi continuă cioplitul lemnului. După un timp, termină de cioplit lemnul şi-l puse deoparte. Obosise.

Se uită în dreapta şi-n stânga, urmărind forfota şi ascultând zgomotul zecilor, poate sutelor de oameni, dintre care unii îşi lăudau mărfurile, alţii se certau, alţii discutau, alţii zbierau şi se învârteau fără rost, sperând să fure câte ceva…

După un timp, Ramon puse lemnul cioplit în traistă, se ridică şi se îndreptă spre casă. Ajunse acasă tocmai când Soarele încinsese atmosfera şi dogora. Se duse într-o pivniţă, se trânti pe rogojină şi adormi… Şi visă… Se făcea că străinul venea acasă la el, cobora în pivniţă, îl lua de mână, deschidea o uşă în peretele pivniţei şi intrau într-un coridor lung, apoi au mers până ce au ajuns într-o încăpere luminată feeric. Pereţii încăperii erau din marmură albastră, iar în interior se găseau statui, obiecte din aur şi argint, pietre preţioase… În centrul acestei încăperi se zărea o fântână arteziană, care arunca jeturi de apă într-un bazin construit din diamant. Totul era magnific !… Au mers un timp, până când au ajuns în dreptul unui piedestal în faţa căruia s-au oprit…

După un timp, au apărut în încăpere câţiva preoţi, urmaţi de un şir de oameni îmbrăcaţi în fel de fel de veşminte… Preoţii au ajuns în faţa piedestalului. Unul dintre ei atinse piedestalul care se mişcă în lături ca o uşă… Apăru o prăpastie adâncă… Preoţii s-au aşezat pe două rânduri, au pus mâna pe primul om şi apoi l-au aruncat în prăpastie… Aceeaşi soartă au avut-o apoi toţi oamenii… Ramon, înspăimântat, îl întrebă pe străin ce se întâmplă… Acesta îl linişti, spunându-i că oamenii aceia, de fapt nu mureau, ceea ce vedea el nu era decât un simplu exerciţiu pe care îl făceau toţi cei care acceptaseră să îi urmeze învăţătura lui… Şi pentru a-l convinge, îl luă de mână şi apoi… s-au aruncat în prăpastie… Ramon simţi că pluteşte lin şi după un timp simţi iarăşi ceva solid sub tălpi… Îi zări apoi pe oamenii aceia care se aruncaseră în prăpastie şi care acum erau plini de vitalitate ! A continuat apoi să meargă, însoţit de acel străin misterios, ajungând într-o grădină care avea nenumăraţi arbori, arbuşti, flori, vegetaţie luxuriantă, plante stranii, nemaivăzute de el, emanând parfumuri ameţitoare… Se simţea fericit, împăcat cu sine, liniştit… Apoi, brusc, se trezi… Între timp se lăsase noaptea… Ieşi din pivniţă şi se plimbă un timp sub cerul înstelat… Se gândi că acel om, acel străin, era singura fiinţă vie interesantă pe care o întâlnise în scurta sa viaţă, atât de plicticoasă, atât de neînsemnată… În sfârşit ceva, cineva de care să ataşeze ! Se întoarse în pivniţă, se trânti pe rogojină şi adormi… Dar nu mai visă nimic…

 

(Extras din Atracția depărtărilor… (Proză științifico-fantastică), de Constantin M. N. Borcia)

Save

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *