» » » » Educația neadaptată nevoilor în țările latine față de cele anglo-saxone, sursa primară a viitorilor anarhiști

Educația neadaptată nevoilor în țările latine față de cele anglo-saxone, sursa primară a viitorilor anarhiști

Educația

Cea mai importantă dintre aceste idei dominante ale unei epoci, puține la număr și puternice, cu toate că uneori sunt pure iluzii, este insatrucția, capabilă să schimbe în mod semnificativ oamenii făcându-i mai buni pe unii, și chiar egali. Prin simpla repetare, această afirmație a ajuns să devină una dintre tezele cele mai asidui ale democrației. Ar fi dificil în prezent de contrazis, așa cum a fost o dată interzis să se atingă de cele ale Bisericii.

Dar în această privință, ca și în multe alte situații, ideile democratice s-au aflat în dezacord puternic cu constatările psihologiei și experienței.

Mai mulți filosofi proeminenți, printre care și Herbert Spencer, au arătat fără probleme că instrucția nu îl face pe om nici mai moral nici mai fericit, că aceasta nu schimbă instinctele și pasiunile ereditare; că ea este uneori – dacă nu este făcută cum trebuie – mai degrabă pernicioasă decât utilă. Statisticienii au confirmat aceste puncte de vedere, spunându-ne că criminalitatea crește odată cu instrucția, cel puțin în cazul anumitor tipuri de instrucție; că cei mai mari dușmani ai societății, anarhiștii, provin adesea dintre premianții școlilor; și într-o lucrare a unui distins magistrat, Adolphe Guillot, s-a remarcat faptul că pe la începutul secolului 20 în Franța, la 3.000 de criminali cu carte existau 1000 de criminali analfabeți, și că, în cincizeci de ani, criminalitatea a crescut de la 227 la 400.000 oameni, la 552, o creștere de 133 la sută. De asemenea, a constatat, împreună cu toți colegii săi, că infracționalitatea crește în special în rândul tinerilor pentru care școala a devenit gratuită și obligatorie.

Nu este adevărat, și nimeni nu a susținut vreodată că instrucția bine direcționată nu poate furniza rezultate practice utile, dacă nu în plan moral, cel puțin în dezvoltarea unei capacități profesionale. Din păcate popoarele latine își bazează sistemele lor educaționale pe principii foarte eronate și, în ciuda observațiilor minților cele mai eminente, persistă în erorile lor lamentabile. Educația noastră actuală a transformat în dușmani ai societății majoritatea celor care au primit-o, și sin școli se recrutează numeroșii discipoli pentru cele mai grave forme ale socialismului.

Primul pericol al acestei educații – descris pe bună dreptate ca latin – este că instrucția se bazează pe eroarea psihologică fundamentală condorm căreia inteligența se dezvoltă prin memorarea pe de rost a manualelor. Prin urmare, s-a impus să se memoreze cât mai mult posibil; și, de la școala primară până la doctorat sau nominalizarea pe o funcție, tânărul nu face decât să învețe pe de rost cărți, fără ca judecata sau inițiativa sa să fie puse în valoare. Instrucția, astfel, implică doar recitare și supunere.

„Învățarea lecțiilor, reținerea pe de rost a unei gramatici sau a unui compendiu, repetarea, imitarea, iată,” scrie un fost ministru al Educației din Franța, Jules Simon, ”o educație plăcută unde orice efort este un act de credință în fața infailibilității profesorului, iar rezultatele nu fac decât să ne diminueze și să ne facă neajutorați.”

Dacă această educație nu are nicio utilitate, putem pur și simplu să le plângem de milă nefericiților copii care, în loc să învețe o mulțime de lucruri necesare în școala elementară, preferăm să le predăm genealogii ale unor personaje istorice, lupte ale unor popoare fără nicio legătură cu noi, sau clasificări zoologice; dar aceasta prezintă un pericol mult mai grav. Ea conferă persoanei care a primit-o o aversiune violentă față de condiția în care s-a născut, și dorința intensă de a ieși din această condiție. Muncitorul nu mai vrea să rămână muncitor, țăranul nu mai vrea să rămână țăran, iar ultimul dintre îmburgheziți nu vede pentru fiul său alte cariere posibile decât ca salariat la stat. În loc să pregătească oameni pentru viață, școala îi pregătește doar pentru funcții publice, unde pot reuși fără a fi nevoie de a dezvolta sau manifesta niciun fel de inițiativă. În partea de jos a scalei, ea creează aceste armate de muncitori nemultumiți de soarta lor și mereu gata să se revolte; deasupra, îmburgheziții frivoli, sceptici și creduli totodată, superstițioși având o încredere oarbă în Statul-providență, pe care în același timp îl atacă în mod constant, atribuind întotdeauna guvernului greșelile proprii, și în imposibilitatea de a intr3eprinde orice fără intervenția autorității.

Statul care produce absolvenți cu ajutorul acestor manuale nu va angaja decât un mic număr dintre aceștia și va lăsa obligatoriu pe toți ceilalți fără loc de muncă. Prin urmare, trebuie să ne resemnăm și să-i hrănim pe primii și să ni-i facem dușmani pe cei din urmă. Din partea de sus a piramidei sociale până la bază, de la funcționarul simplu la profesor și la prefect, masa imensă a absolvenților se luptă pentru locurile lor de muncă. În timp ce un comerciant poate doar cu mare dificultate să găsească un vânzător care să lucreze pentru el, sunt mii de solicitanți candidați pentru un loc de muncă la stat. Există zeci de mii de absolvenți șomeri care, disprețuind munca fizică, se adresează statului pentru a-i ajuta să trăiască. Numărul celor aleși fiind limitat, rezultă că nemultumirea este imensă. Acești nemulțumiți sunt pregătiți pentru orice revoluție, nu contează liderii și scopul urmărit. Dobândirea de cunoștințe care nu pot ajuta la găsirea de locuri de muncă este un mod sigur de a face un rebel dintr-un om.

Este, evident, prea târziu pentru a rezolva o astfel de problemă. Doar experiența, ultima treaptă a educației popoarelor, mai poate să ne arate greșelile. Ea singură va fi suficient de puternică pentru a demonstra necesitatea înlocuirii manualelor noastre odioase, a examenelor noastre demne de milă, printr-o instruire profesională capabilă să aducă tineretul către domeniile practice, în ateliere, în fabrici, de care încearcă să fugă în prezent cu orice preț.

Această instruire profesională pe care toate mințile luminate o revendică acum este cea primită anterior de părinții noștri, și pe care au conservat-o oamenii care domină acum lumea prin voința lor, inițiativa lor, antreprenoriatul lor. În pagini remarcabile, un mare gânditor, Taine, a arătat în mod clar că educația noastră de demult era cea pe care o primesc în prezent englezii sau americanii, și într-o paralelă remarcabilă între sistemul latin și sistemul imperial el vedea în mod clar consecințele ambelor tipuri de educație.

Poate că am fi fost de acord, dacă este absolut necesar, să acceptăm toate dezavantajele educației noastre clasice, chiar dacă aceasta nu produce decât declasați și nemulțumiți, dacă acumularea superficială a atâtor de multe cunoștințe, recitarea perfectă de manuale, ar fi ridicat nivelul de inteligență. Dar se întâmplă așa ceva? Nu, vai! Doar judecata, experiența, inițiativa, și caracterul sunt factorii de succes în viață, și nimic din cunoștințele din cărți. Cărțile sunt dicționare utile pentru a fi consultate, este inutil să reținem pe de rost fragmente întregi din ele.

Cât poate instrucția profesională să dezvolte inteligența într-o măsură care scapă complet educației clasice: aceasta este ceea ce arată Taine foarte bine.

Ideile sunt formate doar în mediul lor natural și normal; ceea ce face să vegeteze sămânța lor, sunt nenumăratele impresii senzoriale pe care tânărul le primește în fiecare zi în atelier, în mină, în instanța de judecată, în studiu, pe șantier, la spital, prin spectacolul instrumentelor, materialelor și operațiilor, în prezența clienților, a muncitorilor, a muncii, a operei făcute bine sau rău, costisitoare sau profitabile: micile percepții particulare ale ochilor, urechilor, mâinilor și chiar mirosului, sunt cele care le-au colectat involuntar și dezvoltat în liniște, organizându-le în el pentru a-i sugera mai devreme sau mai târziu o astfel de combinație nouă, o simplificare, economie, perfecționare sau invenție. Tânărul este privat tocmai de toate aceste contacte valoroase, de toate aceste elemente asimilate și indispensabile, și tocmai la vârsta ideală; timp de șapte sau opt ani, el este sechestrat într-o școală, departe de experiența personală directă care i-ar fi dat noțiunea exactă și vie a lucrurilor, a oamewnilor și a diferitelor modalități de a le manipula.”

„… Cel puțin nouă din zece și-au pierdut timpul și energia, mai mulți ani din viața lor, ani care puteau fi eficienți, importanți, sau chiar decisivi: puneți la socoteală mai întâi pe cei jumătate sau două treimi din cei prezenți la examinare, cei respinși – apoi dintre cei admiși, absolvenți, brevetați și licențiați, încă jumătate sau două treimi, respectiv cei suprasolicitați. Li s-a cerut prea mult impunându-li-se ca într-o zi, pe un scaun sau în fața unei mese, să fie, timp de două ore pentru un grup de oameni de știință, dosare vii ale tuturor cunoștințelor umane; într-adevăr, ei au fost așa, sau aproape așa, în acea zi, timp de două ore; dar o lună mai târziu, nu au mai fost; nu au mai putut să susțină din nou examenul; cunoștințele lor, prea multe și prea grele, s-au pierdut în mod constant, și nu s-au mai creat altele. Forța lor mentală a scăzut; seva roditoare a secat; omul a făcut-o să apară, și de multe ori el este cel care o termină. Acesta, ordonat, căsătorit, resemnat să se învârte în cerc, permanent în același cerc, se cantonează în micul său birou; îl ocupă corect, nimic mai mult. Așa arată randamentul mediocru; cu siguranță prevederile nu se echilibrează cu cheltuielile. În Anglia și America, la fel ca în Franța înainte de 1789 se folosește procedeul invers, randamentul obținut este egal sau mai mare.

Ilustrul istoric ne arată în continuare diferența dintre sistemul nostru și cel anglo-saxon. Ei nu au nenumăratele noastre școli speciale; la ei învățarea nu se face din carte, ci din lucrul în sine. Inginerul, de exemplu, este format într-un atelier de lucru și niciodată într-o școală; permițând fiecăruia sî atingă exact nivelul permis de intelihența sa, muncitor sau sau maistru dacă nu poate merge mai departe, inginer dacă abilitățile sale îi permit. Acesta este un proces într-un fel democratic dar și util societății, față de situația în care întreaga carieră a unui individ depinde de un examen de câteva ore dat la optsprezece sau douăzeci de ani.

La spital, în mină, în industria prelucrătoare, în arhitectură, avocatură, studentul, admis de foarte tânăr, își face ucenicia și stagiul aproape ca la noi un funcționar în biroul său sau un pictor în atelierul său. În prealabil și înainte de a intra, a avut păosibilitatea să urmeze unele cursuri generale și de sinteză, pentru a avea un cadru pregătit care să se potrivească cu cunoștințele pe care urmează să le obțină.În acest timp are la îndemână, de obicei, câteva cursuri tehnice pe care le poate urma în timpul său liber, cu ajutoprul cărora să-și dezvolte experiențele zilnice. Într-un astfel de regim, capacitatea practică crește și se dezvoltă, doar în măsura în care îi permit facultățile mentale, și în direcția cerută de sarcina sa viitoare prin lucrarea specială la care începe de acum să se adapteze. În acest fel, în Marea Britanie și SUA, tânărul reușește rapid să-și exploateze la maximum posibilitățile proprii. De la douăzeci și cinci de ani, și mult mai devreme, dacă substanța și baza nu îi lipsesc, el nu este doar un executant util, dar și un antreprenor spontan, nu doar un vagon, dar și o locomotivă. În Franța, unde procesul invers a prevalat, și cu fiecare generație devine mai dificil, forțele consumate în mod inutil sunt uriașe.

Iar marele filosof a ajuns la următoarea concluzie privind dezacordul tot mai mare între educația noastră latină și viață.

În cele trei etaje ale instruirii, copilărie, adolescență și tinerețe, pregătirea teoretică și școlară pe bănci, prin cărți, a fost prelungită și supraîncărcată, în vederea examenelor, a gradului, diplomei și brevetului, doar pentru aceasta, îi prin cele mai proaste modalități, prin aplicarea unui regim nenatural și anti-social, prin întârzierea excesivă a învățării practice, prin internate, prin formarea artificială și învățarea mecanică, prin suprasolicitare, fără a ține cont de ce va urma, de maturitate și viața pe care o va lua în piept, făcând abstracție de lumea reală în care va intra mai devreme sau mai târziu, de societatea ambientală la care trebuie să se adapteze sau să renunțe dinainte, de conflictele umane unde, pentru a se apăra și a rezista, trebuie să fii în primul rând echipat, înarmat, antrenat, întărit. Acest echipament esențial, această achiziție mai importantă decât oricare alta, această soliditate a bunului simț, a voinței și a nervilor, școlile noastre nu o furnizează; dimpotrivă; departe de a o oferi, ele o resping pentru starea sa viitoare și finală. Plecând, debutul său și primii pași în viața reală sunt, în cele mai multe cazuri, o succesiune de căderi dureroase; tânărul rămâne cu echimoze, și, pentru mult timp, rănit, uneori infirm permanent. Este un chin dur și periculos; echilibrul moral și mental se modifică, și riscă să nu mai fie restabilit; deziluziile au venit prea brusc și prea din plin; dezamăgirile au fost prea mari și eșecurile prea puternice.” (Taine, Regimul modern)

Dacă dorim să ne înțelegem ideile și convingerile care încolțesc astăzi, și care mâine vor răsări, trebuie să știm cum s-a pregătit terenul. Învățătura dată tineretul unei țări vă permite să știți ce va fi această țară într-o bună zi. Educația generației actuale justifică cele mai întunecate previziuni. Parțial datorită instruirii și educației care îmbunătățește sau modifică sufletul mulțimii. Prin urmare, era necesar să se arate modul în care s-a format sistemul actual, precum și modul în care mulțimea persoanelor indiferente și neutre a devenit treptat o armată uriașă de nemulțumiți gata să asculte toate sugestiile utopice și pe cele ale oratorilor. Încă de la școală se formează nemulțumiții și anarhiștii, și se pregătesc pentru popoarele latine următoarea perioadă de decadență.

Traducere și adaptare de Nicolae Sfetcu

2 Responses

  1. Nicolae Sfetcu
    |

    Partea si mai interesanta este ca aceasta prezentare nu imi apartine, este facuta de Gustave Le Bon in cartea Psihologia multimilor, la inceputul sec. XX, cu referire la societatea si educatia din Franta. Articolul este parte dintr-o viitoare publicare a traducerii acestei carti, care se spune ca a fost, alaturi de biblie, cartea de capatai a multor presedinti ai SUA.

  2. Georgian
    |

    Foarte interesant acest articol…o prezentare ampla si obiectiva a situatiei societatii noastre

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *