» » » » » Fichte: Știința cunoașterii

Fichte: Știința cunoașterii

postat în: Filozofie | 0

Johann Gottlieb Fichte, Science of KnowledgeCartea Fundația științei complete a cunoașterii (Grundlage der gesammten Wissenschaftslehre, 1794-95) a lui Johann Gottlieb Fichte descrie măsura în care conștiința este o activitate auto-determinantă. Fichte este preocupat de modul în care conștiința determină eul și cum conștiința este determinată de eu. El explică de asemenea cum conștiința determină natura realității.

Există două abordări posibile ale filosofiei: idealismul și realismul dogmatic. Scopul idealismului este de a câștiga cunoașterea adevărată și valabilă a eului și a modului în care ideile eului corespund realității. Scopul realismului dogmatic este acela de a cunoaște obiecte care se presupune că există independent de experiență și care, prin urmare, nu au nicio realitate. Astfel, știința cunoașterii este o formă de idealism transcendental, care se bazează atât pe rațiune, cât și pe experiență, dar le depășește sau le transcende.

Kant afirmă că tot ceea ce este în conștiință este condiționat de conștiința de sine. Dar, conform lui Fichter, și conținutul conștiinței este determinat de conștiința de sine. Totul în conștiință este determinat de faptul dacă eul este conștient de el însuși sau de non-eu.

Știința cunoașterii începe cu eul ca o intuiție directă și se termină cu eul ca idee. Nici eul ca intuție directă, nici eul ca idee, nu se referă la individualitate. Există o diferență între identitatea de sine și individualitate. Conceptul de identitate de sine se referă la conștiința a ceea ce este intern la eu, în contrast cu ceea ce este extern față de eu. Conceptul de individualitate depinde de conștiința a ceea ce este extern la eu, adică diferența dintre eu și alte persoane sau ființe.

Esența eului constă în conștiința sa de sine. Conștiința de sine nu poate fi separată de existența eului. Dacă eul trebuie să existe, trebuie să fie conștient de el însuși. Eul nu poate exista fără a fi conștient de sine. Eul este ceea ce este conștient de sine.

Filosofia de existență a lui Fichte  diferă de cea a lui Descartes, al cărui dicton celebru, „cogito, ergo sum” („cuget, deci exist”) afirmă că a gândi înseamnă a exista. Gândirea nu este esența existenței, ci este o determinare specifică a existenței. Existența eului poate fi determinată și în alte moduri care nu depind de faptul că eul este capabil să gândească.

Pentru ca eul să acționeze, trebuie să fie conștient de sine însuși. Fichte spune că actul prin care eul devine conștient de sine este Primul, Principiul absolut necondiționat al științei cunoașterii. Al doilea principiu, Condiționat în ceea ce privește conținutul, este Legea prin non-eul se opune eului. Al treilea principiu, condiționat în ceea ce privește forma, este Legea prin care eul și non-eul sunt considerate divizibile, astfel încât un eu limitat poate fi opus unui non-eu limitat. Astfel, Principiul al treilea definește o lege a  cunoașterii prin care eul și non-eul opuse pot fi unificate fără eliminare reciprocă.

Pentru ca eul să fiu conștient de non-eu, eul trebuie să fie deja conștient de sine însuși. În măsura în care eul este conștient de non-eu, eul nu este conștient de sine. Eul trebuie să-și deturneze conștiința de la sine, pentru a fi conștient de non-eu.

Non-eul este negarea eului. Eul și non-eul se limitează reciproc. Eul este conștient că este capabil să limiteze non-eul, și este conștient că este limitat de non-eu. Eul limitativ este divizibil în conștiința sa de sine, spre deosebire de eul absolut. Eul absolut este absolut conștient de sine însuși și nimic nu limitează sau nu se opune conștiinței sale de sine.

Pentru ca eul să fie conștient că este limitat de non-eu, eul trebuie să se determine pe sine. Fichte spune că eul este o substanță în măsura în care existența sa este determinată. Eul este accidental în măsura în care existența sa nu este determinată. Astfel, Eul există într-o lume atât a substanței cît și a accidentului.

Eul este activ în măsura în care este conștient de sine însuși și este pasiv în măsura în care este limitat de non-eu. Eul activ se determină pe sine însuși, în timp ce eul pasiv este determinat de non-eu. Pasivitatea este o negare a activității, la fel cum non-eul este o negare a eului.

Când eul este activ, este conștient de sine însuși ca substanță sau accident. Non-eul este activ în măsura în care eul este pasiv. Activitatea în non-eu este determinată de pasivitatea în eu. Eul este conștient de propria pasivitate atunci când este conștient de activitatea non-eului. Pasivitatea în eu și activitatea în non-eu au o relație reciprocă.

Activitatea eului este echivalentă cu realitatea eului. Realitatea eului este conștiința sa de sine. Eul este real în măsura în care este conștient de sine însuși. Non-eul este real în măsura în care eul este conștient de non-eu. Astfel, eul este sursa realității, atât pentru sine cât și pentru non-eu. Non-eul nu are propria realitate. Non-eul depinde de realitatea sa, indiferent dacă este sau nu poziționat și determinat de eu.

Dacă eul exclude ceva din conștiința sa de sine, atunci el determină ceva să existe într-o totalitate nedeterminată. Dacă eul nu exclude nimic din conștiința sa de sine, atunci eul este conștient de o totalitate absolută.

Eul se poate determina singur, sau poate fi determinat de sine. Dacă eul este determinat de sine, atunci determină și ceva dincolo de sine. Eul este conștient de sine însuși ca determinându-se pe sine și determinând non-eul.

În măsura în care eul transferă realitatea către non-eu, eul poate fi, de asemenea, determinat de non-eu. Dacă eul este conștient de sine ca fiind lipsit de ceva, atunci este conștient de ceva în interiorul non-eului. Eul se poate nega prin transferul realității către non-eu.

Eul absolut este absolut și infinit de conștient de sine. Eul absolut există absolut și infinit prin conștiința sa de sine. Tot ceea ce este considerat de către eul absolut este postulat ca eu, iar eul absolut nu poate lua în considerație altceva decât pe sine.

Dacă eul este absolut conștient de sine, atunci conștiința sa de sine este completă. Dacă eul nu este absolut conștient de sine însuși, atunci conștiința sa de sine este incompletă și trebuie să fie completată de non-eu.

Eul absolut include toată realitatea în sine. Dar eul finit este conștient de a fi limitat de realitatea non-eului. Eul finit este, de asemenea, conștient de existența unui eu absolut care nu este limitat de non-eu.

Reflecția eului asupra sine însuși poate fi întreruptă prin reflectarea asupra non-eului. Activitatea eului este liberă să se reflecte asupra eului sau a non-eului. Când eul se reflectă în mod continuu asupra lui însuși, nu este limitat de non-eu.

Astfel, Fichte descrie știința cunoașterii ca o formă a idealului transcendental, care arată că eul este atât ideal cât și real. Activitatea ideală a eului este aceea prin care sinele devine conștient de sine. Activitatea reală a eului este cea prin care eul se determină pe sine.

(Johann Gottlieb Fichte. Science of Knowledge. Editare și traducere de Peter Heath și John Lachs. New York: Meredith Corporation, 1970 – Traducere și adaptare după un eseu de Alex Scott)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *