Home » Articole » RO » Societate » Cultură » Moartea » Filozofia sufletului

Filozofia sufletului

postat în: Moartea 0

Sanzio_01_Plato_Aristotle(Platon (stânga) și Aristotel (dreapta), detaliu din Școala din Atena, o frescă de Raphael.)

Sufletul, în multe tradiții religioase, filozofice și mitologice, este imaterial și, în multe concepții, este esența nemuritoare a unui lucru viu. Conform celor mai multe dintre religiile avraamice, sufletele nemuritoare aparţin numai ființelor umane. De exemplu, teologul catolic Thomas Aquinas a atribuit „sufletul” (anima) tuturor organismelor, dar a susținut că numai sufletele oamenilor sunt nemuritoare. Alte religii (mai ales jainism și hinduism) învață că toate organismele biologice au suflete, iar altele afirmă că chiar şi entitățile non-biologice (cum ar fi râurile și munții) poseda sufletele. Această ultimă credință se numește animism.

Filozofi greci, cum ar fi Socrate, Platon și Aristotel, au înțeles psihicul (ψυχή) ca având capabilitate logică, cea mai divină dintre acțiunile umane. În apărarea sa la proces, Socrate sumarizează însăşi învățăturile sale ca nimic altceva decât un îndemn pentru colegii lui atenieni să exceleze în materie de psihic, deoarece toate bunurile corporale sunt dependente de astfel de excelențe (Apologia 30a-b).

Anima mundi este conceptul „sufletului lumii” care conectează toate organismele vii de pe planetă.

Abordări filosofice

Grecii antici au folosit cuvântul pentru „viu” pentru a aplica conceptul şi pentru ceea ce este „însuflețit”, indicând faptul că abordarea filosofică occidentală timpurie care a supraviețuit credea că sufletul ceea ce dă viaţă corpului. Sufletul a fost considerat „suflarea” necorporală sau spirituală care animă (din latinescul, anima, cf. „animal”), organism viu.

Francis M. Cornford citează pe Pindar spunând că sufletul doarme în timp ce membrele sunt active, dar atunci când cineva doarme, sufletul este activ și relevă „o încununare a bucuriei sau tristeței apropiate”, în vise.

Erwin Rohde scrie că o credință timpurie de pre-pitagoreană prezenta sufletul ca lipsit de viață atunci când se depărtează de corp, și că acesta se retrage în Hades fără nicio speranță de a se întoarce într-un organism.

Unii gânditori metafizici cred că noțiunea de suflet poate fi o soluție pentru teoria lipsei de explicaţii fizice a simţămintelor și „problema altor minți” (pot şti dacă alţii au minte doar prin observarea comportamentului lor?), ceea ce sugerează că nu putem ști dacă alte persoane posedă într-adevăr conștiință.

Socrate și Platon

Bazându-se pe cuvintele învățătorului său Socrate, Platon a considerat psihicul ca fiind esența unei persoane, fiind cea care decide modul în care ne comportăm. El a considerat această esență a fi un ocupant necorporal, etern al ființei noastre. Socrate spune că, chiar și după moarte, există suflet și este capabil să gândească. El credea că atunci când organismele mor, sufletul renaște continuu în cadrul organismelor ulterioare, și Platon a crezut de asemenea acest lucru; dar el a crezut că doar o parte a sufletului este nemuritor (logos). Sufletul platonic este format din trei părți:

  1. logos, sau logistikon (minte, intelect, sau raţiune)
  2. thymos, sau thumetikon (emoție, spirit, sau masculinitate)
  3. eros, sau epithumetikon (apetit, poftă, sau feminitate)

Componentele sunt situate în diferite regiuni ale corpului:

  1. logos se află în cap, este legat de rațiune și reglează cealaltă parte.
  2. thymos este situat în apropiere de regiunea pieptului și este legat de furie.
  3. eros este situat în stomac și este legat de dorințele persoanei.

Platon compară, de asemenea, cele trei părți ale sufletului sau psihicului cu un sistem de caste social. Potrivit teoriei lui Platon, cele trei părți ale sufletului sunt în esență la fel ca și sistemul claselor statale pentru că, pentru a funcționa bine, fiecare parte trebuie să contribuie, astfel încât întregul să funcționeze bine. Logos reglementează celelalte funcții ale sufletului.

Aristotel

Aristotel (384 – 322 î.e.n.) a definit sufletul, sau Psūchê (ψυχή), ca „prima actualitate” a unui corp organizat natural, și a argumentat împotriva existenței sale separat de corpul fizic. În opinia lui Aristotel, actualitatea principală, sau actualitatea completă, a unui lucru viu, constituie sufletul. De exemplu, actualitatea completă a unui ochi, ca un organism independent, este de a vedea (scopul sau cauza finală). Un alt exemplu este faptul că actualitatea completă a unui om ar fi o viață umană pe deplin funcțională. Pentru Aristotel, sufletul este organizarea formei și materiei unei ființe naturale care îi permite actualitatea completă. Această organizare între formă și materie este necesară pentru orice activitate, sau funcționalitate, pentru a fi posibilă într-o ființă naturală. Folosind un artefact (fiinţa non-naturală) ca un exemplu, o casă este o clădire de locuit pentru om, dar pentru ca o casă care urmează să aibă actualitate sunt necesare materiale (lemn, cuie, cărămizi, etc.) pentru actualitatea sa (de exemplu, pentru a fi o casă complet funcțională).

Diferitele facultăți ale sufletului, cum ar fi alimentația (de asemenea, cunoscută sub numele de vegetativ (specific plantelor)), mișcarea (de asemenea, cunoscută sub numele pasionat (specific animalelor)), raţiunea (specifică omului), senzația (specială, comună, și incidentală), și așa mai departe, atunci când sunt exercitate, constituie „a doua” actualitate, sau completitudinea, capacităţii de a fi în viață. De exemplu, cineva care adoarme, spre deosebire de cineva care cade mort, se poate trezi și continua viața lui, în timp ce cel din urmă nu mai poate face acest lucru.

Aristotel a identificat trei niveluri ierarhice de ființe naturale: plante, animale şi oameni. Pentru aceste grupuri, el a identificat trei niveluri corespunzătoare de suflet, sau activitate biologică: activitatea nutritivă de creștere, hrană și reproducere pe care o au toate tipurile de viață; activitatea motivaţiei propriei voinţe și a facultăților senzoriale, pe care o au numai animalele și oamenii în comun; și în cele din urmă „rațiunea”, de care doar oamenii sunt capabili.

Aristotel vorbeşte despre suflet în lucrarea sa, De Anima (Despre suflet). Deși în cea mai mare parte este văzut ca opunându-se lui Platon în privinţa nemuririi sufletului, o controversă a apărut în legătură cu al cincilea capitol al celei de a treia carte. În acest text, ambele interpretări pot argumenta pentru: sufletul ca un întreg este muritor, sau o parte numită „intelect activ” sau „minte activă” este nemuritoare și veșnică. Comentatori există de ambele părți ale controversei, dar se înțelege că va exista un dezacord permanent cu privire la concluziile sale finale, întrucât niciun alt textul aristotelic nu conține acest punct specific, iar această parte din De Anima este obscură.

Avicenna și Ibn al-Nafis

După Aristotel, Avicenna (Ibn Sina) și Ibn al-Nafis, un filozof persan, au pornit de la înțelegerea aristotelice a sufletului și au dezvoltat propriile teorii asupra sufletului. Amândoi au făcut o distincție între suflet și spirit, iar doctrina avicenniană despre natura sufletului a fost influentă printre scolastici. Unele dintre opiniile lui Avicenna asupra sufletului includ ideea că nemurirea sufletului este o consecință a naturii sale, și nu un scop pe care trebuie să îl îndeplinească. În teoria sa a „Cele zece intelecte„, el a văzut sufletul uman ca al zecilea și ultimul intelect.

În timp ce a fost închis, Avicenna a scris celebrul său experiment de gândire „Omul plutitor” pentru a demonstra conștiința de sine a omului și natura substanțială a sufletului. El cerea cititorilor săi să-și imagineze că sunt suspendaţi în aer, izolaţi de toate senzațiile, fără niciun contact senzorial nici măcar cu trupurile lor. El susține că, în acest scenariu o persoană art avea în continuare conștiința de sine. El conchide astfel că ideea de sine nu este dependentă logic de niciun lucru fizic, și că sufletul nu trebuie privit în termeni relativi, ci ca un dat primar, o substanță. Acest argument a fost mai târziu rafinat și simplificat de René Descartes în termeni epistemici, atunci când a declarat: „Eu pot face abstracţie de existenţa tuturor lucrurilor exterioare, dar nu şi de existenţa propriei mele conștiințe.”

Avicenna în general a sprijinit ideea lui Aristotel a sufletului originar din inimă, în timp ce Ibn al-Nafis a respins această idee și în schimb a susținut că sufletul „se referă la întreg și nu la unul sau mai multe organe”. El a criticat în continuare ideea lui Aristotel, prin care fiecare suflet unic presupune existența unei surse unice, în acest caz inima. Al-Nafis a ajuns la concluzia că „sufletul nu este legat în special nici de spiritul, nici de oricare organ, ci mai degrabă de întreaga materie al cărei temperament este pregătit să îl primească acel suflet”, iar el a definit sufletul ca nimic altceva decât „ceea ce indică un om atunci când spune „EU””.

Toma de Aquino

După Aristotel și Avicenna, Toma d’Aquino (1225-1274) a înțeles că sufletul este prima actualitate a organismului viu. Ca urmare a acestui fapt, el distinge trei categorii de viaţă: plante, care se hrănesc și cresc; animale, care adaugă senzație la facultăţile plantelor; și oamenii, la care se adauga intelectul faţă de facultăţile animalelor.

În ceea ce privește sufletul uman, teoria sa epistemologică afirmă că, din moment ce cunoscătorul devine ceea ce știe, sufletul este cu siguranta necorporal – dacă ar fi corporal, atunci când află ce este un lucru corporal, acel lucru se va integra în el. Prin urmare, sufletul are o funcţie care nu se bazează pe un organ al corpului, și, prin urmare sufletul ar putea subzista fără un trup. În plus, din moment ce sufletul rațional al ființelor umane este o formă de subzistență și nu ceva făcut din materie și formă, nu poate fi distrus în niciun proces natural. Argumentul complet pentru nemurirea sufletului și elaborarea teoriei aristotelice a lui de Aquino se găsește în Întrebarea 75 din Summa Theologica

Immanuel Kant

În discuțiile sale de psihologie rațională, Immanuel Kant (1724-1804) a identificat sufletul ca „EU” în sensul cel mai strict, și că existența experienței interioare nu poate fi nici dovedită, nici infirmată. „Nu putem dovedi a priori imaterialitatea sufletului, ci mai degrabă doar atât: că toate proprietățile și acțiunile sufletului nu pot fi cunoscute din materialitate”. Pornind de la „EU”, sau suflet, Kant propune raționalizarea transcedentală, dar avertizează că o astfel de raționalizare se poate determina numai la limitele cunoașterii, dacă este să rămână practic.

James Hillman

Psihologia contemporană este definită ca studiul proceselor mentale și de comportament. Cu toate acestea, cuvântul „psihologie” înseamnă literal „studiul sufletului”, și Hillman, fondatorul psihologiei arhetipale, a fost creditat cu „restaurarea” sufletului „în sens psihologic”. Deși cuvintele „suflet” și „spirit” sunt adesea văzute ca sinonime, Hillman susține că se pot referi la componentele antagoniste ale unei persoane.

Rezumând opiniile lui Hillman, psihoterapeutul și autorul Thomas Moore asociază spiritul cu „viața de apoi, probleme cosmice, valori idealiste și speranțe, și adevăruri universale”, în timp ce introduce sufletul „în mijlocul lucrurilor: în refulat, în umbră, în mizeria vieţii, în boală, şi în durerea și confuzia dragostei”. Hillman consideră că religia – în special credinţele monoteiste și monahale – și psihologia umanistă, au tins spre spirit, de multe ori în detrimentul nefericit al sufletului. Acest lucru se întâmplă, spune Moore, pentru că a transcende „condițiile de jos ale sufletului … înseamnă să se piardă contactul cu sufletul, și o spiritualitate divizată, cu nicio influență din suflet, ușor cade în extremele literalismului și fanatismului distructiv „.

Psihologia arhetipală a lui Hillman este o încercare de tinde spre sufletul adesea neglijat, pe care Hillman îl vede ca „auto-susținerea și substratul imaginar” pe care se sprijină conștiința. Hillman a descris sufletul ca „ceea ce face posibil înţelesul, [adâncește] evenimentele în experiențe, este comunicat în dragoste, și are o preocupare religioasă”, precum și „o relație specială cu moartea”. Pornind de la dualismul cartezian „între realitatea concretă exterioară și stările interioare ale minții”, Hillman ia poziția neoplatonică a existenţei unei „a treia poziții de mijloc”, în care se află sufletul. Psihologia arhetipală recunoaște această poziție a treia prin racordarea la, și de multe ori acceptarea de, arhetipuri, vise, mituri, și chiar psihopathologii, prin care, în opinia lui Hillman, sufletul se exprimă.

Filosofia minții

Argumentul fantomei-din-mașina al lui Gilbert Ryle, care este o respingere a dualismului minte-corp al lui Descartes, poate oferi o înțelegere contemporană a sufletului/minții, și a problemei privind conectarea acesteia la creier/corp.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *