Home » Articole » RO » Afaceri » Finante » Fondul Monetar Internaţional

Fondul Monetar Internaţional

postat în: Finante 0

Fondul Monetar Internaţional

„FMI reprezintă interesele marilor corporaţii internaţionale care se pare că s-au stabili şi concentrat pe Wall Street.”

— Che Guevara, revoluţionar marxist, 1959

Fondul Monetar Internaţional (FMI) este o organizaţie internaţională care supraveghează sistemul financiar global prin monitorizarea politicilor macroeconomice ale ţărilor membre, în particular a celora cu un impact asupra ratelor de schimb şi a plăţilor balanţei. Este o organizaţie formată pentru a stabiliza ratele de schimb internaţionale şi a facilita dezvoltarea. El oferă de asemenea asistenţă financiară şi tehnică membrilor săi, fiind instituţia internaţională care oferă credite atunci când nimeni nu o mai face. Sediul său este în Washington, D.C., Statele Unite.

Fondul Monetar Internaţional a fost creat în 1944, cu scopul de a stabiliza ratele de schimb şi a asista la reconstrucţia sistemului de plată internaţional. Ţările au contribuit la un fond de unde se pot împrumuta, temporar, ţările cu probleme privind plăţile. (Condon, 2007)

FMI se descrie pe sine însuşi ca „o organizaţie a 185 ţări (Muntenegru a devenit al 185-lea membru în 18 ianuarie 2007), care are grijă de cooperarea monetară globală şi stabilitatea financiară, facilitează comerţul internaţional, promovează atenuarea şomajului şi creşterea economică sustenabilă, şi reduce sărăcia”. Cu excepţia Taiwan, Coreea de Nord, Cuba, Andora, Monaco, Liechtenstein, Tuvalu, şi Nauru, toate ţările membre ONU participă direct în FMI. Cele mai multe sunt reprezentate de alte state membre în Comitetul Executiv format din 24 membri, dar toate ţările membre participă la comitetul Guvernatorilor FMI.

Critici ale Fondului Monear Internaţional

Există critici majore din partea economiştilor, că ajutorul financiar este întotdeauna legat de aşa-numitele „Condiţionalităţi”, inclusiv Condiţionalităţile din Programul de Ajustare Structurală, care reprezintă ţintele de performanţă economică stabilite ca o precondiţie pentru împrumutul FMI, întârziind stabilitatea socială şi deci scopul stabilit al FMI, în timp ce Programele de Ajustare Structurală duc la o creştere a sărăciei în ţările împrumutate.

Una din principalele condiţii SAP impuse ţărilor aflate la ananghie este ca guvernele să vândă cât mai mult posibil din valorile lor naţionale. Normal, corporaţiilor din vest şi, la fel de firesc, la preţuri mult reduse.

Cu alte cuvinte, FMI pledează adesea pentru „programe de austeritate”, crescând taxele chiar când economia este slăbită, pentru a genera venit guvernamental şi a echilibra deficitul bugetar, ceea ce este opus politicii Keynesiene. Deşi ţările sunt adesea sfătuite să reducă rata taxelor corporative. Aceste politici au fost criticate de Joseph E. Stiglitz, fost economist şef şi Senior Vicepreşedinte la Banca Mondială, în cartea sa Globalizarea şi nemulţumirile sale. El argumenta că prin convertirea la o abordare mai monetaristă, fondul nu mai are un scop valid, întrucât a fost desemnat să ofere fonduri ţărilor pentru a obţine reflaţii Keynesiane, şi că FMI „nu a participat la o conspiraţie, dar a reflectat interesele şi ideologia comunităţii financiare din Vest.”.

Argentina, care a fost considerată de către FMI drept un model de ţară care a respectat politica propusă de instituţiile Bretton Woods, a ajuns la o criză financiară catastrofică în 2001, care se crede că s-a datorat restricţiilor bugetare impuse de FMI – care a tăiat posibilitatea guvernului de a susţine infrastructura naţională chiar şi în zonele vitale precum sănătatea, educaţia şi securitate – şi a privatizării resurselor naţionale vitale strategice. Alţii consideră drept cauze ale crizei din Argentina federalismul fiscal impropriu al acesteia, care a determinat creşteri rapide ale cheltuielilor subnaţionale. Criza a crescut ura deja larg răspândită pentru această instituţie în Argentina şi alte ţări sud-americane, cu multe blamări ale FMI pentru problemele economice regionale. Trendul curent – început din prima parte a anului 2006 – pentru guverne moderate de stânga în regiune, şi o preocupare crecândă pentru dezvoltarea unei politici economice regionale mult independentă de presiunile marilor afaceri, a fost atribuită acestei crize.

Un alt exemplu unde Programele de Ajustare Structurală ale FMI au agravat problemele este Kenia. Înainte ca FMI să se implice în această ţară, banca centrală keniană monitoriza toate mişcările monetare. FMI a impus băncii centrale keniene să permită o mai lejeră mişcare a banilor . Ajustarea a dus la investiţii externe foarte scăzute, dar a permis lui Kamlesh Manusuklal Damji Pattni, cu ajutorul oficialilor guvernamentali corupţi, să sifoneze în afară miliarde de şilingi kenieni în cadrul a ceea ce este cunoscut sub numele de scandalul Goldenberg, lăsând ţara mai rău decât era înainte de reformele FMI. Într-un interviu, fostul Prim Ministru Călin Popescu Tăriceanu a spus că „începând din 2005, FMI face constant greşeli în evaluarea performanţelor economice ale ţărilor”.

În general, succesele înregistrate de FMI sunt considerate ca fiind limitate. Deşi a fost creat pentru a ajuta la stabilizarea economiei globale, începând cu 1980 criticii FMI spun că peste 100 ţări membre au ajuns la colaps bancar ajungîndu-se la o reducere a PIB cu peste patru procente, mult mai multe decât oricând în istoria de după Marea Depresiune. Întârzierea considerabilă cu care FMI a răspuns la fiecare criză, şi faptul că tinde să răspundă numai la crize sau chiar să le creeze mai degrabă decât să le prevină, a făcut pe mulţi economişti să considere că este nevoie de o reformă. În 2006, o agendă a FMI denumită Strategia pe Termen Mediu, era larg acceptată de ţările membre. Agenda include schimbări în guvernarea FMI pentru a îmbunătăţi rolul ţărilor în curs de dezvoltare în procesul de decizie a fondului, şi trepte în creşterea eficienţei activităţii sale de bază, de supraveghere economică şi ajutare a ţărilor membre în adoptarea politicilor macroeconomice care să susţină creşterea globală şi să reducă sărăcia. În data de 15 iunie 2007, Comitetul Executiv al FMI a adoptat Decizia 2007 privind Supravegherea Bilaterală, o măsură decisivă care a înlocuit o decizie veche de 30 de ani a ţărilor membre despre cum trebuie să analizeze FMI veniturile economice la nivel de ţară.

(Adaptare din Wikipedia)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *