» » » » » » » George Coşbuc, „Moartea lui Fulger”

George Coşbuc, „Moartea lui Fulger”

Louvre-peinture-francaise-paire-de-chevaliers-romantiques-p1020301

 În goana roibului un sol,
 Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,
 Răsare, creşte-n zări venind,
 Şi zările de-abia-l cuprind,
 Şi-n urmă-i corbii croncănind
 Aleargă stol.
 
 El duce regelui răspuns
 Din tabără. Şi ţine-ascuns
 Sub straiul picurând de ploi
 Pe cel mai bun dintre eroi –
 Atâta semn de la război,
 Şi-a fost de-ajuns!
 
 Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
 L-a fulgerat un braţ hain!
 De-argint e alb frumosu-i port,
 Dar roş de sânge-i albul tort,
 Şi pieptul gol al celui mort
 De lănci e plin.
 
 Sărmanul crai! Când l-a văzut
 Şi, când de-abia l-a cunoscut,
 Cu vuiet s-a izbit un pas
 De spaimă-n lături şi-a rămas
 Cu pumnii strânşi, fără de glas,
 Ca un pierdut.
 
 Să-i moară Fulger? Poţi sfărma
 Şi pe-un voinic ce cuteza
 Să-nalţe dreapta lui de fier
 Să prindă fulgerul din cer?
 Cum pier mişeii dacă pier
 Cei buni aşa?
 
 Dar mâne va mai fi pământ?
 Mai fi-vor toate câte sunt!
 Când n-ai de-acum să mai priveşti
 Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
 De dragul cui să mai trăieşti,
 Tu soare sfânt?
 
 Dar doamna! Suflet pustiit!
 Cu părul alb şi despletit
 Prin largi iatacuri alerga,
 Cu hohot lung ea blestema,
 Şi tot palatul plin era
 De plâns cumplit.
 
 La stat şi umblet slabă ce-i!
 Topiţi sunt ochii viorei
 De-atâta vaiet nentrerupt,
 Şi graiul stins şi-obrazul supt
 Şi tot vestmântul doamnei rupt
 De mâna ei!
 
 – “De dorul cui şi de-al cui drag,
 Să-mi plângă sufletul pribeag,
 Întreagă noaptea nedormind,
 Ca s-aud roibii tropotind,
 Să sar din pat, s-alerg în prag,
 Să te cuprind!
 
 Nu-l dau din braţe nimănui!
 Închideţi-mă-n groapa lui –
 Mă laşi tu, Fulgere, să mor?
 Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor?
 O, du-i cu tine, drag odor,
 O, du-i, o, du-i!
 
 Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!
 N-ai glas de vifor, să jeleşti;
 N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;
 N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,
 Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,
 Să-l încălzeşti!
 
 Şi tu, cel spre bătăi aprins,
 Acum eşti potolit şi stins!
 N-auzi nici trâmbiţile-n văi,
 Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi –
 Râdeai de moarte prin bătăi,
 Dar ea te-a-nvins.
 
 Pe piept, colac de grâu de-un an,
 Şi-n loc de galben buzdugan,
 Făclii de ceară ţi-au făcut
 În dreapta cea fără temut,
 Şi-n mâna care poartă scut
 Ţi-au pus un ban.
 
 Cu făclioara, pe-unde treci,
 Dai zare negrilor poteci
 În noaptea negrului pustiu,
 Iar banu-i vamă peste râu.
 Merinde ai colac de grâu
 Pe-un drum de veci.
 
 Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
 Deplin armat, ca-n ceruri sus
 Să fii întreg ce-ai fost mereu,
 Să tremure sub pasu-ţi greu
 Albastrul cer, la Dumnezeu
 Când vei fi dus.
 
 Miraţi şi de răsuflet goi,
 Văzându-ţi chipul de război,
 Să steie îngerii-nlemnit;
 Şi, orb de-al armelor sclipit,
 S-alerge soarele-napoi
 Spre răsărit!…
 
 Iar când a fost la-nmormântat,
 Toţi morţii parcă s-au sculat
 Să-şi plângă pe ortacul lor,
 Aşa era de mult popor
 Venit să plângă pe-un fecior
 De împărat!
 
 Şi popi, şirag, cădelniţând
 Ceteau ectenii de comând –
 Şi clopote, şi plâns, şi vai,
 Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai,
 Şi sfetnici, şi feciori de crai,
 Şi nat de rând.
 
 Şi mă-sa, biata! Cum gemea
 Şi blestema, şi se izbea
 Să sară-n groapă: – “L-au închis
 Pe veci! Mi-a fost şi mie scris
 Să mă deştept plângând din vis,
 Din lumea mea!
 
 Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
 Ce urmă, peştii-n apa lor?
 Să fii cât munţii de voinic,
 Ori cât un pumn să fii de mic,
 Cărarea mea şi-a tuturor
 E tot nimic!
 
 Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
 Părere-i tot dacă socoţi –
 De mori târziu ori mori curând,
 De mori sătul, ori mori flămând,
 Totuna e! Şi rând pe rând
 Ne ducem toţi!
 
 Eu vreau cu Fulger să rămân!
 Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,
 M-a duşmănit trăind mereu
 Şi-a pizmuit norocul meu!
 E un păgân şi Dumnezeu,
 E un păgân.
 
 De ce să cred în el de-acum?
 În faţa lui au toţi un drum,
 Ori buni, ori răi, tot un mormânt!
 Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!
 Credinţa-i val, iubirea vânt
 Şi viaţa fum!
 
 Şi-a fost minune ce spunea!
 Grăbit poporul cruci făcea
 De mila ei, şi sta-ngrozit. –
 Şi-atunci un sfetnic a venit
 Şi-n faţa doamnei s-a oprit,
 Privind la ea.
 
 Un sfânt de-al cărui chip te temi
 Abia te-aude când îl chemi:
 Bătrân ca vremea, stâlp rămas,
 Născut cu lumea într-un ceas,
 El parcă-i viul parastas
 Al altor vremi.
 
 Şi sprijin pe toiag cătând
 Şi-ncet cu mâna ridicând
 Sprâncenele, din rostu-i rar,
 Duios cuvintele răsar:
 – “Nepoată dragă! De-n zadar
 Te văd plângând.
 
 De cum te zbuciumi, tu te stingi
 Şi inima din noi o frângi –
 Ne doare c-a fost scris aşa,
 Ne dori mai rău cu jalea ta:
 De-aceea, doamnă, te-am ruga
 Să nu mai plângi.
 
 Pe cer când soarele-i apus,
 De ce să plângi privind în sus?
 Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
 Să vezi pământul pe-unde treci!
 El nu e mort! Trăieşte-n veci,
 E numai dus.
 
 N-am cap şi chip pe toţi să-i spui
 Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?
 Că de copil eu m-am luptat
 În rând cu Volbură-mpărat
 Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat
 Ca ţara lui.
 
 Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
 Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.
 Ei şi-au plinit chemarea lor
 Şi i-am văzut murind uşor;
 N-a fost nici unul plângător,
 Că viaţa-i fum.
 
 Zici fum? O, nu-i adevărat.
 Război e, de viteji purtat!
 Viaţa-i datorie grea
 Şi laşii se-ngrozesc de ea –
 Să aibă tot cei laşi ar vrea
 Pe neluptat.
 
 De ce să-ntrebi viaţa ce-i?
 Aşa se-ntreabă cei mişei.
 Cei buni n-au vreme de gândit
 La moarte şi la tânguit,
 Căci plânsu-i de nebuni scornit
 Şi de femei!
 
 Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!
 Şi-a morţii lege n-o căta!
 Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
 Dar dacă mor, ce grijă porţi?
 Mai simte-n urmă cineva
 Că ei sunt morţi?
 
 Dar ştiu un lucru mai pe sus
 De toate câte ţi le-am spus:
 Credinţa-n zilele de-apoi
 E singura tărie-n noi,
 Că multe-s tari cum credem noi
 Şi mâine nu-s!
 
 Şi-oricât de amărâţi să fim
 Nu-i bine să ne dezlipim
 De cel ce vieţile le-a dat! –
 O fi viaţa chin răbdat,
 Dar una ştiu: ea ni s-a dat
 Ca s-o trăim!
 
 Ea n-a mai plâns, pierdut privea
 La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
 Şi n-a mai înţeles ce-a zis
 Şi nu vedea cum au închis
 Sicriul alb – era un vis
 Şi ea-l trăia.
 
 Senini de plânset ochii ei,
 Vedea bărbaţi, vedea femei,
 Cu spaimă mută-n jur privea.
 Din mult nimic nu-nţelegea;
 Şi să muncea să ştie ce-i.
 Şi nu putea.
 
 I-a fulgerat deodată-n gând
 Să râdă, căci vedea plângând
 O lume-ntreagă-n rugăciuni. –
 “În faţa unei gropi s-aduni
 Atâta lume de nebuni!
 Să mori râzând…
 
 Şi clopotele-n limba lor
 Plângeau cu glas tânguitor;
 Şi-adânc, din bubuitul frânt
 Al bulgărilor de pământ,
 Vorbea un glas, un cântec sfânt
 Şi nălţător:
 
 “Nu cerceta aceste legi,
 Că eşti nebun când le-nţelegi!
 Din codru rupi o rămurea,
 Ce-i pasă codrului de ea!
 Ce-i pasă unei lumi întregi
 De moartea mea!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *