Home » Articole » RO » Artă » Literatură » Povestiri » Încălzirea globală

Încălzirea globală

postat în: Povestiri 0

Încălzirea globală

Brrr!”

Ion fu luat prin surprindere de frâna bruscă a cailor. Era cât pe ce să cadă în nas.

– Ce faci, mă? Ce dracu ai?

Fără să spună o vorbă, Ion sări din căruță și fugi în vie. Se opri în spatele unor mărăcini de la capătul viei. Trase de fermoarul pantalonilor, dar nici vorbă să reușească. Enervat, trase de curea și își dădu pantalonii jos. Oftă cu o plăcere nedisimulată. În căruță, Gică, râdea ținându-se cu mâinile de burtă.

– Bine mă Ioane, nu te puteai p… din căruță? Trebuia să strici strugurii oamenilor?

Ion se uită la el strâmb, fără să spună un cuvânt. Făcu un pas spre căruță, dar se opri brusc. Rămase cu privirea înfiptă dincolo de vie, spre pâlcul de pădurice, care parcă se aprinsese de la soarele care tocmai apunea. Un cer sângeriu, care se lăsa d o parte și alta a unui soare uriaș de un roșu molatic. Se lăsă în genunchi, aproape de iarba de la marginea drumului, holbându-se la păduricea din depărtare.

– Ce ai pățit, mă? Te doare ceva?

– Gică, tu ce faci mă, dacă ia Pământul foc?

– Cum adică? Bă, tu te-ai dilit rău! Hai dracu’ să mergem că mi-e foame, n-am mâncat nimic de azi dimineață.

– Da, mă. N-ai auzit la televizor că se schimbă vremea? Nu vezi că și la noi Balta lu Șchiopu a secat? Parcă și Soarele e din ce în ce mai mare.

– E mare în capul tău!

– Bă, au spus și la televizor, tu pe ce lume trăiești?! Oricum, eu am rezolvat.

– Ce ai rezolvat.

– Hai la mine acasă să îți arăt.

Ion plesni cu biciușca pe spatele calului din stânga. ”Dii, hoașcă bătrână!”. Căruța o porni din loc la fel de brusc precum se oprise, dându-i pe spate pe cei doi prieteni.

* * *

Ion ridică de ușa curții și o împinse într-o parte. Gică se strecură în curtea casei, unde îl întâmpină un câine mare, lățos și murdar, care sări pe el cu labele lătrând bucuros.

– Marș mă de-aici, n-am la mine nimic să-ți dau, că n-am trecut pe acasă!

Câinele se dădu înapoi doi pași și se așeză cuminte în fund.

– Lasă-l, Gică, i-a dat nevastă-mea de dimineață să mănânce. Vino mai bine încoa.

Ion îl prinse pe Gică de mână și îl trase după el până în spatele casei, lângă un oblon întins la orizontală pe pământ.

– Ce faci mă, mă bagi în beci? Nu ai zis tu că au căzut pereții laterali și ți l-au astupat?

– Am zis, mă, cu eu zic multe. Doar nu era să spui la toată lumea. Ție îți arăt uite-așa, de sanchi, să mori de invidie.

Ion dădu oblonul într-o parte și pășiră amândoi cu grijă pe treptele abrupte și alunecoase. Răcoarea beciului îl făcu pe Gică să-și frece umerii. Când ajunseră jos, Ion aprinse un chibrit, luă o lampă de la intrare și îi aprinse fitilul cu chibritul, după care dădu flacăra mare. Gică era să cadă pe spate de uimire: de o parte și alta a beciului se găseau aliniate cu grijă, pe rafturi, pesmeți din mămăligă uscată aranjați frumos în lădițe de roșii.

– Ce faci mă, de când te-ai apucat de pescuit? Și ce faci cu atâta momeală aici?

– Nu e momeală, Gică, sunt rezervele mele de hrană.

– Ce rezerve mă, ai înnebunit? Gică văzu în fundul beciului două scaune, și de o parte și alta a scaunelor, aranjate frumos pe butuci, două damigene de câte 100 litri. Se uită mai atent la ele.

– Bă, ăsta nu e zaibărul meu? Îl cunosc după culoare.

– A fost al tău, dar tu mi l-ai dat, câte un bidon de fiecare dată. Ai uitat că ți-am dat de fiecare dată câte un pui să faci saramură, că ai rămas fără pui din cauza gripei ăleia. Așa și eu am rămas făr vin din martie, din cauza testelor.

– Ce teste?

– Mai ții minte că aproape o lună umblam pe stradă cam amețit? Ei bine nu eram amețit, eram în teste. Au zis la televizor că vinul e aliment, și am vrut să verific, să fiu sigur că mă pot baza pe el. Am stat și cinci zile nemâncat în perioada aia, da‘ zaibăru’ nu mi-a lipsit. Să știi că au dreptate. Plus că ține și de sete. Dar pentru orice eventualitate, am făcut și pitele astea de mămăligă.

Ion se așeza pe vine oftând.

– Mai am două probleme, pe care nu știu cum să le rezolv, și sunt pregătit în caz că ia Pământul foc: soacră-mea și putina cu varză. Cu soacră-mea e mai simplu. Nu prea mai am loc și pentru ea în beci, și în plus mănâncă și bea mai mult ca mine, iar dacă ar mai începe să mă și toace la cap, ori fac crimă ori ies afară și mă topesc de căldură. Problema mai complicată e cu putina cu varză. Îmi pare rău să o scot afară în căldură, că se strică varza. Iar dacă o las în beci, musai să am niște țuică lângă ea, că niciodată nu am mâncat varză acră fără un pahar de țuică lângă mine. Chiar așa, parcă tu mai aveai vreo două damigene de țuică?

– Fire-ai tu al dracului să fii, Ioane!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *