Home » Articole » RO » Afaceri » Comunicatii » Dispozitive mobile » Telefoane mobile » Istoria telefoanelor mobile

Istoria telefoanelor mobile

telefoane mobile-istoriaUn telefon mobil (cunoscut de asemenea ca telefon celular, sau celular) este un dispozitiv care poate efectua și primi apeluri telefonice pe o legătură radio în timp ce se deplasează într-o arie geografică largă. Acest lucru se realizează prin conectarea la o rețea de telefonie mobilă furnizată de un operator de telefonie mobilă, care să permită accesul la rețeaua de telefonie publică.’, ‘ Faţă de telefonul mobil, un telefon fără fir este utilizat numai pe o arie mică, pentru o singură stație de bază privată.

În plus față de telefonia clasică, telefoanele mobile moderne permit de asemenea, o mare varietate de alte servicii, precum mesaje text, MMS, e-mail, acces la internet, comunicaţii wireless cu rază scurtă de acţiune (infraroșu, Bluetooth), aplicații de afacei, jocuri de noroc și fotografie/filmare. Telefoanele mobile care oferă capacități și mai generale de calcul sunt denumite smartphone-uri.

Inventatorul Charles E. Alden a susținut, în 29 aprilie 1906 într-o emisiune la New York World, că a inventat un dispozitiv numit „telefonul din buzunarul de la vestă”, dar niciodată nu a avut şansa de a produce acest dispozitiv în cantități mari.

Primele cereri de telefoane mobile au venit pentru autovehicule, în 1946. Serviciul de telefonie mobilă de la Bell System s-a înfiinţat pe 17 iunie, în St Louis, Missouri, Illinois, urmat de serviciul de radiotelefonie pe maşini al lui Bell Telephone Company, în Chicago, pe 2 octombrie. Telefoanele MTA au fost realizate din tuburi vidate și relee, și cântăreau peste 36 kg fiecare. Inițial erau doar 3 canale pentru toți utilizatorii din zona metropolitană, mai târziu ajungându-se la 32 de canale pe 3 benzi. Acest serviciu a continuat în anii 1980 în regiuni mari din America de Nord. Datorită numărului mic de frecvențe radio disponibile, serviciul a ajuns repede la saturare. În 1956 primul sistem de telefonie auto din lume parțial automat, Mobile System A (MTA), a fost introdus în Suedia.

John F. Mitchell, șeful Motorola pentru produse de comunicare portabile în 1973, a jucat un rol-cheie în promovarea dezvoltării de echipamente portabile de telefonie mobilă. Mitchell a convins Motorola să dezvolte produse de comunicații fără fir, suficient de mici pentru a fi utilizate oriunde, și a participat la proiectarea telefoanelor celulare. Martin Cooper, cercetator şi şef la Motorola, a fost un om de bază în echipa lui Mitchell, dezvoltând primul telefon mobil pentru utilizare într-o rețea de telefonie mobilă. Prin intermediul unui receptor portabil dar destul de greu, Cooper a făcut primul apel pe un telefon mobil pe 3 aprilie 1973, către rivalul său, dr. Joel S. Engel de la Bell Labs.

Noua inventie s-a vândut pentru 3.995 dolari și cântărea destul de mult, ceea ce i-a adus porecla de „cărămida”.

Prima reţea automată de telefonie mobilă din lume a fost lansată în Japonia de către NTT în 1979, inițial în zona metropolitană din Tokyo. În 1981, aceasta a fost urmată de lansarea simultană a sistemului Nordic Mobile Telephone (NMT) în Danemarca, Finlanda, Norvegia și Suedia. Mai multe țări au urmat apoi în anii 1980, inclusiv Marea Britanie, Mexic și Canada.

Pe 6 martie 1983, firma de telefonie mobilă DynaTAC a lansat prima reţea americană 1G de telefonie mobilă, Ameritech. Aceasta a costat 100 de milioane de dolari, şi a durat peste 10 ani pentru a se dezvolta şi a reuşi pe piață. Telefonul avea un timp de vorbire de doar o jumătate de oră, și dura zece ore pentru a fi încărcat. Cererea a fost mare, în ciuda vieţii scurte a bateriei, greutăţii, și timpului de vorbire redus, listele de așteptare fiind de ordinul miilor.

În 1991 apare a doua generație (2G) de tehnologie celulară, lansată în Finlanda de către Radiolinja pe standardul GSM, care a declanșat concurența în domeniu, noii operatori contestând operatorii de rețea 1G.

Zece ani mai târziu, în 2001, a treia generație (3G) a fost lansată în Japonia de către NTT DoCoMo pe standardul WCDMA. Aceasta a fost urmată de 3.5G, 3G + sau îmbunătățiri, turbo 3G, bazate pe familia de pachete de acces de mare viteză (HSPA), care să permită rețelelor UMTS viteze mai mari de transfer de date și capacitate mai bună.

Prin 2009 a devenit clar faptul că, la un moment dat, rețelele 3G ar putea fi depăşite de creșterea numărului de aplicații de bandă largă, precum streaming media. Prin urmare, industria a început să caute o optimizare prin tehnologii 4G, cu îmbunătățirea vitezei de până la 10 ori mai mare faţă de tehnologiile existente 3G. Primele două tehnologii disponibile în comerț considerate ca 4G au fost standardul WiMAX (oferit în SUA de către Sprint) și standardul LTE, primul standard oferit de TeliaSonera în Scandinavia.

Traducere din Wikipedia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *