» » » » » » Pierdut într-o lume stranie (1)

Pierdut într-o lume stranie (1)

Într-o seară călduroasă de vară, ieşisem din apartament. Doream să mă plimb în parcul Cronotop, să îmi mai limpezesc gândurile. După ce m-am plimbat o vreme, m-am aşezat pe o bancă şi am scos o carte dintr-o servietă şi am început să citesc… Cartea se intitula „Există alte fiinţe în cosmos ?”, conţinând mai multe articole şi studii scrise de somităţi ale ştiinţei, referitoare la mult discutata problemă a existenţei civilizaţiilor extraterestre… Am citit o vreme… Apoi am mai scos o carte din servietă… Era o carte mai veche, intitulată „Misterele spiritului”, scrisă de E. Stanton… În carte erau prezentate câteva fapte şi întâmplări ciudate, fiind socotite de către autor ca fiind de natură supranaturală sau altfel spus, de natură… paranormală… La un moment dat, s-a lăsat brusc întunericul… Un întuneric total… Apoi nu am mai simţit nimic… Nu ştiu cât timp am zăcut aşa, neştiind de nimeni şi de nimic, cert este că m-am trezit stând pe un pat, într-o încăpere cu pereţii albi… Din tavan, o lustră, răspândea o lumină orbitoare… Lângă mine stăteau două asistente medicale care mă priveau cu atenţie… La un moment dat una dintre asistente, strigă:

– Haide tatae, scoală-te că nu mai ştim ce să ne facem cu dumneata !

M-am uitat la asistentă nedumerit… Cum adică ? Ce anume nu mai ştiau ce să facă ?

– Taică, vai de păcatele mele, da’ nici nu ştiu unde sunt, cum de am ajuns aici şi de ce sunt aici !­?

– Ba şti foarte bine, numai face pe prostu’ !

– Taică, nu ştiu ! Stăteam pe o bancă în parcul Cronotop şi deodată s-a făcut întuneric şi apoi… m-am trezit aici !

– Poftim, strigă asistenta, poftim ce este în stare să spună, moneagu’ ăsta ! Măi tatae, eşti aici de treizeci de ani, acum o săptămână ai căzut în ocean şi cu chiu cu vai te-am scos, adică domnu’ doctor Templer, asistentu’ Durnal şi cu maioru’ Trap te-au scos… Apoi ne-am chinuit să te resuscităm, că erai gata să mori… Vai, ce ne-am mai chinuit !…

– Imposibil, am strigat… Nu am părăsit oraşul nici măcar o zi ! Cine eşti ?

– Sunt asistenta Doris, iar colega mea este asistenta Dany ! Ne şti foarte bine ! Doar te îngrijim de ani de zile !…

– Haide acum, destul cu vorbăria ! strigă asistenta Dany. Trebuie să te îmbraci şi să treci în salon… Acum este timpul ca tu şi ceilalţi pacienţi să aveţi şedinţa de mărturisiri !

– Dar… unde mă aflu ? am întrebat exasperat…

– Te afli într-un spital de boli nervoase, un spital plutitor, undeva în mijlocul oceanului Pacific. Haide odată ! Iată, astea sunt veşmintele tale… Îmbracă-te ! Nu te ruşina, că noi ieşim de aici ! Mişcă-te odată, boşorogule !

M-am uitat la îmbrăcăminte… Era o pereche de pantaloni uzaţi, peticiţi, de culoare maro… Mai era un maieu murdar, apoi o cămaşă bleu peticită, o bluză roz ruptă, o pereche de ciorapi rupţi… În afara de aceste veşminte mai era şi o pereche de papuci jerpeliţi… Am început să mă îmbrac… În cele din urmă, m-am apropiat de uşă, am deschis-o şi am ieşit… La doi metri de uşă însă, mă aştepta asistenta Doris…

– În sfârşit, ai apărut, tatae ! Haide odată ! Te conduc la Salon… Deja suntem în întârziere… Mişcă-te, mieluşelule !…

După ce am străbătut câteva coridoare, asistenta se opri în dreptul unei uşi şi înainte de a o deschide, îmi spuse:

– Să nu fugi ! Ai auzit ? Să nu părăseşti spitalul, tatae ! Nu ai unde să te duci ! Spitalul acesta, după cum ţi-am spus, este în mijlocul oceanului, fiind de fapt o… mică platformă, o mică insulă şi nimeni, absolut nimeni nu poate fugi de aici ! Iar acum să intrăm… Dar ai mare grijă cum te comporţi, tatae !

Am intrat şi am văzut o mulţime de paturi… Între paturi erau nişte noptiere, iar în mijlocul salonului erau trei mese… Mai erau şi patru dulapuri şi trei televizoare. Pe paturi stăteau oameni de diferite vârste, care priveau prosteşte încoace şi încolo… La una din mese stăteau câţiva oameni îmbrăcaţi cu halate albe, nişte indivizi graşi, care jucau table… Un televizor funcţiona, iar celelalte două aveau ecranele cenuşii… Pe ecranul televizorului care funcţiona, am văzut un individ respingător – era chel, mustăcios, avea ochi bulbucaţi ca de broască şi nişte buze groase ca de vacă sau mai bine zis ca de bou… Ei bine, individul ăsta vorbea sau mai bine zis… mugea…

– Toţi inamicii societăţii noastre multilateral dezvoltate, auzeam dinspre direcţia televizorului, vor trebui educaţi în spiritul şi litera legilor noastre, utilizând normele noastre înţelepte privind convieţuirea paşnică şi demnă…

– Unde sunt ? am strigat exasperat. Unde sunt ?

– Taci, tatae, urlă asistenta… Ascultă ce spune medicul şef, Iecil !…

– Toţi aceşti indivizi recalcitranţi, vor trebui controlaţi mental în tot ceea ce fac, continuă să vorbească medicul şef Iecil, adică acel chip urât care apărea pe ecranul televizorului… Nici cea mai mică abatere de la normele stabilite de către marele nostru mentor, psihiatrul şef Trontil, nu va fi admisă… Cei care se vor abate de la norme, vor fi supuşi la şocuri electrice puternice, li se vor face injecţii cu antivolitin forte, cea mai nouă şi eficientă soluţie de inhibare a voinţei şi bineînţeles vor participa la şedinţe de hipnoză distructivă ! Să fie foarte clar ! Fac un apel insistent către toţi îngrijitorii, către surorile medicale, către asistente, către medici, cercetărori, psihiatri şi neurochirurgi, să aibă grijă de pacienţi şi să nu admită nici o abatere de la norme ! Indiferent de starea pacienţilor sau de situaţia lor financiară, aceştia vor fi supravegheaţi zi şi noapte ! Fac un apel insistent către personalul care asigură paza şi ordinea în spital să depună toate eforturile pentru a asigura executarea programului ! Nu se va admite nici o abatere ! Directorul spitalului, Filantropos Mizantropos, va interveni personal în cazul în care se va produce o abatere ! Şi acum, toată lumea să revină la locurile lor şi să execute programul întocmai !

Apoi, chipul de pe ecranul televizorului dispăru şi în locul acestuia a apărut o spirală, iar apoi o picătură de apă care cădea într-o găleată. Se auzi apoi un zgomot, ceva ca un pleoscăit… Am crezut că leşin de enervare, tot auzind mereu: pleosc, pleosc, pleosc…

─ Toţi pacienţii care stau pe paturi să se ridice, să stea drepţi şi să aştepte injecţia de după amiază, au strigat împreună patru indivizi care stătuseră la o masă şi care jucaseră table, până în momentul în care termină de vorbit medicul şef Iecil… Asistenţilor, fiţi pregătiţi să le faceţi injecţiile ! Şi apoi vom începe şedinţa de mărturisiri !

─ Dar taică, am strigat exasperat, care este patul meu ? Toate paturile sunt ocupate… Lângă fiecare pat este un pacient !

─ Nu chiar… Mai sunt trei paturi libere. Du-te lângă un pat. Nu-ţi face griji. Patul te va recunoaşte !… Patul este al tău şi tu aparţii patului ! Este un pat inteligent… Haide, du-te şi aşteaptă, zbieră asistenta Doris.

M-am dus, după ce m-am strecurat printre alte paturi şi am ajuns în dreptul unui pat care a început să ţopăie, să cânte, să scârţâie ! Cum m-am îndepărtat de el, patul s-a oprit din ţopăit, însă cum m-am apropiat, acesta a început iarăşi să ţopăie, să cânte, să scârţâie…

─ Ăla este patul tău, tatae, strigă din depărtare asistenta Doris… Încă nu ţi-ai dat seama ? De ce crezi că patul ţopăie ? Fiindcă te-a recunoscut !… Acum stai naibii în dreptul patului şi aşteaptă-mă, să-ţi fac injecţia… Ai puţină răbdare, tăicuţă !

În sfârşit, m-am aşezat în dreptul patului şi am aşteptat… Şi am văzut că fiecărui pacient i se făcea câte o injecţie !… După ce i se făcea injecţia, pacientul se aşeza pe pat. Faţa acestuia radia o fericire deosebită, vedeam cum apărea un zâmbet, iar ochii parcă exprimau o mulţumire deosebită. Apoi am auzit şoapte… Fiecare pacient, după ce i se făcea injecţia, şoptea extaziat:

─ Mărturisesc… Mărturisesc… Mărturisesc…

─ Tăcere ! Se auzi dinspre un difuzor amplasat într-un colţ al salonului. Vă rog să aveţi răbdare ! Veţi mărturisi !… Va veni la fiecare un preot mărturisitor şi lui îi veţi mărturisi…

În sfârşit, a venit la mine asistenta Doris cu o seringă şi-mi spuse:

─ Întinde mâna tatae… Te rog să nu te enervezi… Lasă acu’ să pătrundă, fără să încordezi muşchii… Nu te agita !…

Am întins mâna, iar acul seringii pătrunse în mână, iar soluţia intră în sânge…

Efectul l-am simţit imediat… Acum înţelegeam de ce apăruseră zâmbete pe chipurile pacienţilor… Da, simţeam ceva ca o căldură benefică, simţeam că pluteam, mă simţeam… perfect… Şi simţeam că ceva, un glas interior îmi şoptea…

„Mărturiseşte… Mărturiseşte… Mărturiseşte…”

Dar… îmi ziceam…

„Ce să mărturisesc ? Ce să mărturisesc ?”

Acelaşi glas interior, îmi şoptea iarăşi…

” Mărturiseşte păcatele… Mărturiseşte păcatele…”

Apoi îmi spuneam…

„Ce păcate ? Ce păcate ?”

Glasul îmi şoptea iarăşi…

„Alea pe care le-ai făcut ! Trebuie să fi păcătuit cu ceva ! Nu se poate ! Aşa că… mărturiseşte ! Altfel, te aşteaptă chinurile iadului ! Mărturiseşte !”

M-am întins pe pat şi am aşteptat. După un timp, apăru în faţa mea… o fantomă… Sau ceva care semăna cu o fantomă… Fantoma asta îmi spuse:

─ Eu sunt preotul mărturisitor şi am venit să-ţi ascult mărturisirea… Şi te voi îndruma… Dacă va fi cazul, te voi duce la psihiatrul şef Trontil… Te ascult…

─ Preacinstite preot mărturisitor, am spus, nu am nimic de mărturisit !… Sunt un om obişnuit, m-am străduit să nu fac rău nimănui… Ce-i drept, am mai înjurat din când în când, am mai blestemat din când în când, ce-i drept, am mai bârfit câteodată, ce-i drept nu m-am prea dus la biserică, dar nu am furat… Dar în rest, ce să zic ? Nu am făcut nimic rău…

─ Ei, fiule, fiule, te rog să te gândeşti bine, deschide-ţi sufletul ! Poate că fără să şti, ai păcătuit. Te rog să-mi spui, şti tabla înmulţirii ?

─ Asta o ştiu… Am învăţat-o la şcoală… Da’ ce este un păcat că ştiu tabla înmulţirii ?

─ Este un păcat, fiule, este un păcat ! Spune, şti alfabetul ? Şti să citeşti ?

─ Ştiu şi alfabetul şi ştiu şi să citesc !

─ Iată încă un păcat, fiule ! Ia să vedem mai departe… Spune, fumezi ?

─ Fumez, dar nu mult… Cam zece ţigări pe zi…

─ Iată încă un păcat !… De băut, bei ?

─ Când eram tânăr, beam, dar acu’ nu mai beau, nici măcar bere !

─ Va să zică ai băut ! Te-ai îmbătat ?

─ M-am îmbătat de câteva ori, recunosc, da’ acuma, nu mai beau !

─ Aha, deci ai băut, deci te-ai îmbătat, deci ai păcătuit !… Ia să vedem mai departe… Ai fost bolnav vreodată ?

─ Am fost… Am avut câteva boli… Vărsat de vânt, răceli, hepatită, infarct, cataractă…

─ Oho, câte boli ai avut, fiule ! Şti dumneata că toate bolile astea înseamnă de fapt… păcate ?

─ Adică am păcătuit dacă am fost bolnav ?

─ De bună seamă că ai păcătuit ! Şi acum să te întreb altceva… Crezi în Dumnezeu, în Isus Cristos, în Sfânta Treime?

─ Cred, cinstite părinte, cred !

─ Foarte bine ! Spune, crezi în mântuirea sufletului ?

─ Da, cred în mântuirea sufletului !

─ Şi cum vrei să-ţi mântuieşti sufletul, dacă ai atâtea păcate ?

─ Cum o vrea Dumnezeu, cinstite părinte !

─ Bine, păcătosule, să văd ce pot să fac pentru tine. Da’ spune, de rugat, te rogi ?

─ Mă rog câteodată, cinstite părinte, da’ nu întotdeauna…

─ Când te rogi şi cum te rogi ? Spune !

─ Când mă simt rău, mă rog lui Dumnezeu să mă vindece !… Mă rog Maicii Domnului să mă ajute !

─ Vezi ? Eşti un păcătos ! Te rogi numai când ai nevoie ! Nu te rogi pentru mântuirea sufletului ! Iată încă un păcat ! Nu vezi dumneata că eşti plin de păcate ?… Cum te cheamă ?

─ Mă cheamă Bortan Contin, cinstite părinte…

─ Bine, acum mărturiseşte pentru ce eşti aici ? Şi cum ai ajuns aici ?

─ Nu ştiu, cinstite părinte !… Stăteam pe o bancă şi citeam, apoi s-a făcut întuneric, nu am mai ştiut nimic şi deodată, m-am trezit aici ! De fapt… nici nu ştiu unde mă aflu, ca să fiu cinstit…

─ Eu te rog frumos să nu mă minţi ! Cum poţi să spui aşa ceva ? Cum poţi să spui că nu şti de ce te afli aici ? Cum poţi să spui că nu şti unde te afli ? Toţi pacienţii, reţine, toţi pacienţii de aici ŞTIU de ce au fost aduşi aici şi unde se află ! Este cea mai mare minciună posibilă să afirmi că nu şti de ce eşti aici ! Doamne, Dumnezeule, cum poţi să afirmi că… nu şti unde te afli ?!

─ Dar nu ştiu, cinstite părinte !… Nu ştiu, pur şi simplu !

─ Este imposibil să nu şti, fiule, este imposibil ! Trebuie să te atenţionez că dacă minţi sau dacă nu răspunzi la întrebări, mă sileşti să te dau pe mâna psihiatrului şef Trontil ! Să şti că nu e o fericire prea mare să ai de-a face cu psihiatrul şef Trontil !… Aşa că, mai bine fi cinstit şi răspunde la întrebările astea: de ce te afli aici, unde crezi că te afli şi cum ai ajuns aici ? Te ascult…

─ Cinstite părinte, încă odată vă spun că nu ştiu de ce mă aflu aici, habar nu am cum am ajuns aici şi habar nu am unde mă aflu !…

─ Ei, fiule, fiule, eşti un mincinos ! Văd că nu pot să te determin să mărturiseşti cu duhul blândeţii ! Văd că eşti încăpăţânat ca un catâr !… Va trebui să o chem pe asistenta Doris să-ţi facă o injecţie cu serul adevărului ca să te determine să-mi spui tot ceea ce şti ! Hei, coana Doris ! Coana Doris ! Pe unde o fi asistenta Doris ? Stai aici, să nu te mişti, până ce nu mă întorc împreună cu asistenta Doris ! Ai înţeles ?

Preotul acela care semăna cu o fantomă se îndepărtă de pat, ducându-se să o caute pe asistenta Doris… Cum am văzut că s-a îndepărtat, am încercat să mă ridic din pat. Dar patul se strânse şi mă imobiliză, nepermiţându-mi să mă ridic… Am încercat să păcălesc patul, întinzându-mă şi încercând apoi să mă ridic… Dar patul se pare că a sesizat intenţia mea de a-l păcăli. Mă strânse şi mai tare. Am început să mă rog:

„Hai patule, te rog, dă-mi drumul ! Te rog, eliberează-mă !”

Dar patul, se pare că nu m-a înţeles… În cele din urmă, enervat, am ridicat o mână şi am lovit patul. Am auzit un scârţâit şi în aceeaşi fracţiune de secundă, m-am ridicat de pe pat şi am fugit… Am alergat printre paturi şi m-am îndreptat spre uşă… În acelaşi timp, dinspre difuzoare venea un semnal sonor, un ţiuit şi apoi am auzit o voce:

” Tentativa de evadare, tentativă de evadare !… Asistenta şefă Doris, să trimită plutonul de recuperare !… Imediat ! Am spus, imediat !”

Nu am mai stat să ascult, am alergat şi am ieşit pe uşă…

Extras din Întâlnire cu necunoscutul… (Proză ştiinţifico-fantastică), de Constantin M. N. Borcia

Întâlnire cu necunoscutul… (Proză ştiinţifico-fantastică)
Întâlnire cu necunoscutul… (Proză ştiinţifico-fantastică)

Ştiinţa şi tehnica, literatura fantastică şi ştiinţifico-fantastică s-au dezvoltat atât de mult, încât aproape că nu mai ştii la ce să te mai gândeşti !… Pare ceva ciudat… Dacă doreşti să te gândeşti la ceva original, la ceva deosebit, rămâi … Citeşte mai mult

Nu a fost votat $3,99 Selectează opțiuni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *