» » » » » » » » » Piese de port popular din dimie şi blană, costumului femeiesc şi bărbătesc

Piese de port popular din dimie şi blană, costumului femeiesc şi bărbătesc

postat în: Portul popular | 0

Port popular

Costumul popular este completat, în anotimpurile răcoroase şi la drum, de haine confecţionate din dimie — stofă ţărănească — pe care, în portul popular din Mehedinţi le găsim sub două forme principale : „haina albă” şi „iepângeaua”.
 
 ,,Haina albă”, prin croiala în linii suple, de o lungime nemaiîntâlnită la alte haine din costumul românesc, prin ornamentaţia discretă în sens linear, care-i accentuează silueta lansată şi prin coloritul alb, reprezintă una dintre cele mai elegante piese din îmbrăcămintea ţăranului român. Purtată deopotrivă atât de femei, cât şi de bărbaţi, ea este legată mai mult de ţinuta de sărbătoare a costumului popular.
 
 Iniţial a fost confecţionată integral în gospodărie, ca apoi să treacă în atelierele meşterilor din cadrul rural — „croitorii de dimii” —, care s-au specializat în croiala, devenită tot mai complicată a acestor haine şi mai ales în ornamentarea cu bârnaşe, găetanc şi suită. Astfel a rămas în sarcina femeii numai confecţionarea dimiei, a bârnaşelor şi a găetanelor.
 
 Dimia este ţesută din calitatea cea mai bună a lânei, „părul” (tors subţire şi răsucit pentru urzeală) şi „stimul” (lâna mai moale „toarsă deslânat”) pentru băteală. Pentru a-i asigura rezistenţa, ţesătura se face în 4 iţe, năvădită „dimiului” şi odată ţesută se „dă la piuă”” pentru a se îndesa şi a deveni impermeabilă. Consistenţa dimiei variază, fiind foarte groasă la munte şi mai subţire în zonele de câmpie, unde apare şi o calitate de dimie specifică Câmpiei dunărene, ţesută cu urzeală din bumbac şi numai băteală din lână. De asemenea găsim în această zonă şi un sistem local de a îndesa dimia prin piua cu apă de fântână, sau „la gratie” (cu dimia întinsă şi frecată pe o împletitură de nuiele şi stropită cu apă), din care rezultă dimia suplă „uşoară” a hainelor din aceste locuri. Iniţial haina se croia în foi drepte, fără clini. Astăzi cunoaştem o formă evoluată a acestei piese de port, croită destul ele complicat, în care nu lipsesc clinii. Principiul urmărit în croiala hainei este în primul rând de ordin practic, de a lărgi porţiunile, unde forma corpului o cere şi de a nu împiedica mişcarea. Astfel au generat clinii de la şolduri, de la mâini şi broasca de la subraţ, acestea fiind elemente principale în structura hainei. Felul cum se aplică, sau cum se amplifică clinii în jurul celor două foi drepte din faţă şi spate a hainei, este diferit de la o zonă la alta, variantele ele croială fiind determinate şi de consideraţii estetice şi categorii sociale.
 
 Ornamentaţia hainei o constituie aplicaţiile de şireturi (în mod curent negre) denumite ,,bârnaşe”, ,,găetane”, confecţionate casnic, şi „suita”, produs industrial. Bârnaşul, mai vechi clecât găetanul, se realizează prin răsucirea firelor de lână cu ajutorul uneltei, numită „popic”, odată în două fire şi apoi „presucite” în patru, din care rezultă un şiret rotund. Găetanul se împleteşte dintr-un singur fir, cu ajutorul unei unelte, „furculiţa de găetan”, printr-un sistem ingenios, caracteristic spiritului de inventivitate al meşterului popular.
 
 Dispoziţia ornamentală urmează aceeaşi regulă la toate tipurile de haine, bârnaşul (găetanul) fiind aplicat în primul rând la unirea foilor de dimie ,,pe vinele mânecii şi ale clinilor” şi la tivurile hainei (guler, manşete, feţe şi poală), de asemenea la „pozunare”, servind şi pentru întărirea acestor cusături. Ornamentul principal însă se centrează pe „feţele din piept”, (de la guler, până la talie), unde se înşiră într-un strat dreptunghiular diverse motive, „colţurei”, „pui”, „spicul griului”, şerpi” etc., terminate la bază cu o „floare înnodată”, motiv de împletitură a bârnaşului. Unele tighele, sau cusături cu bumbac, ce fixează din loc în loc bârnaşul, ca mici accente albe pe şiretul negru, agrementează ornamentul.
 
 La prima vedere hainele albe par egale, din toate zonele, examinând însă mai atent sistemul de croială vom observa că în zona ele nord — spre Banat — haina are o singură foaie în faţă, care despicată, este lărgită cu doi clini ascuţiţi, „clinii feţelor”, spre deosebire de hainele din zona centrală şi din sud, unde fiecare faţă este compusă dintr-o foaie întreagă, fără să necesite clinii de lărgire. Găsim multe variante la sistemele de lărgire la subraţ, uncie se intercalează „broasca”, sau „clinuşul”, sau de unde porneşte clinul mare chiar de la subţioară.
 
 Dar cea mai mare diferenţă apare între „haina dreaptă” şi „haina în clini” (ce aparţine categoriei sociale înstărite) din zona de câmpie. în timp ce haina dreaptă păstrează dispoziţia obişnuită a clinilor în sens vertical, „haina în clini” adoptă un alt sistem, cu clinii (puşi în patru foi întregi de dimie) în sens orizontal, care în cădere dau o mare lărgime „polpoanei” din clini, ceea ce”a sugerat denumirea de „haina rochiată” sau „pâlniată” a acestui tip de haină. Dat fiind că pentru confecţionarea acesteia sunt necesare 10,50 m dimie, având şi ornamentaţia de găetane mai luxuriantă, nu a fost confecţionată decât în puţine sate şi numai de către oamenii înstăriţi, constituind un privilegiu al acestora.
 

 Între hainele femeieşti şi cele bărbăteşti intervin diferenţieri mici de ornamentare ; ceea ce este însă de reţinut, e faptul că femeia nu a purtat „haina în clini”, înlocuind-o în ţinuta de sărbătoare cu „scurteica” făcută clin material industrial (mai rar din dimie colorată) având gulerul şi feţele garnisite cu blană de vulpe.
 
 Preţuirea colectivă faţă de haina albă, care constituie îmbrăcămintea „de sus”, i-a conferit rolul de vestimentaţie de ceremonial, fiind nelipsită (în trecut) în ţinuta mirelui şi a miresei ; de asemenea există obiceiul, ca oamenii să moară îmbrăcaţi în haină.
 
 „Lepângeaua” denumită şi „manta voinicească” este îmbrăcămintea practică, care ocroteşte omul la drum, în viaţa de păstor şi la vreme rece ; „este scutul vieţii omului” spune venerabilul bătrân llie Mirescu, de 82 de ani, din Pătulele.
 
 Se îmbracă peste cojoc, peste alte „haine calde”, deci sunt justificate dimensiunile mari ale acestei piese ele port. Atât croiala, cât şi elementele din care se compune, servesc numai necesităţile practice.
 
 Deosebim două forme de ipingea, aceea cu mânecă şi aceea în formă de pelerină, numite local şi „iepângea oarbă”. Ambele categorii, servind aceleiaşi necesităţi, sunt croite largi „învolcate”, cu clini mulţi, prevăzute cu un guler mare, pătrat, la spate „chepeneagul”, care, ridicat, se încheie pe cap în formă de glugă.
 
 Dat fiind frecventa mai pronunţată a „iepângelei oarbe”, aceasta apare în două sisteme de croială : cu clini dispuşi vertical, sau cu foile de dimie puse orizontal (4 foi unite prin cusătură) şi cu intercalări de clinişori la gât. în ambele cazuri croiala iepângelei reflectă idei inedite şi multă originalitate.
 
 Lepângeaua este confecţionată de asemenea din dimie, clar de culoare închisă : neagră sau brună, vopsită în gospodărie. Puţinul decor ce-1 are este plasat pe gulerul mare, „che-pcneagul”, sub formă de ,,suită”, şireturi colorate, făcute ,,cu cârligul” şi modeste aplicaţii din postav colorat.
 
 Menţionăm că deşi inform
ările orale confirmă existenţa iepângelei în trecut şi în zona subcarpatică, aria de răspândire, în mod masiv, a iepângelei s-a dovedit a fi Câmpia dunăreană, dat fiind originea de stepă a acestui tip de haină, pătrunsă în ţara noastră prin contactul cu populaţia slavă.
 
 Cojocul sau pieptarul s-a purtat alături de hainele de dimie, în anotimpurile răcoroase. Confecţionate din blană de ovine prezintă mai multe forme : pieptarul înfundat (încheiat pe umeri), pieptarul despicat în faţă şi cojocul lung, folosit la drum. în aria judeţului Mehedinţi cojoacele nu prezintă deosebit interes sub raportul artistic al decorului.

Sursa: Arta populara din Mehedinti – Paul Petrescu , Georgeta Stoica , Elena Secosan , Pavel Ciobanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *