» » » » » » Poveşti repovestite – Fraţii Grimm: Jorinda şi Joringel

Poveşti repovestite – Fraţii Grimm: Jorinda şi Joringel

postat în: Fraţii Grimm | 0

Heinrich_Vogeler_-_Illustration_Jorinde_und_JoringelA fost odată ca niciodată un castel vechi, care se găsea în mijlocul unei păduri sumbre adânci, iar în castel locuia o zână bătrână. Acum, această zână putea lua orice formă dorea. Toată ziua zbura sub înfăţişarea unei bufniţe, sau se strecura prin sate sub înfăţişarea unei pisici. Iar pe timp de noapte revenea din nou sub chipul unei femei bătrâne. Când orice tânăr se apropia la mai puţin de o sută de pași de castelul ei, încremenea, și nu se mai putea mișca nici măcar cu un pas până când nu venea ea şi îl elibera. Şi nu făcea asta până când el nu îşi dădea cuvântul că nu va mai veni din nou pe acolo. Dar când vreo fată frumoasă intra în această zonă era transformată în pasăre, iar zâna o punea într-o cușcă, și o închidea într-o cameră în castel. Existau șapte sute de astfel de cuști suspendate în castel, și toate cu păsări frumoase în ele.

Pe vremea aia trăia o fată frumoasă cu numele de Jorinda. Era mai frumoasa decât toate fetele frumoase din câte au existat până atunci, și un băiat păstor, pe nume Joringel, era foarte ataşat de ea, și urmau în curând să se căsătorească. Într-o zi s-au dus sa se plimbe în pădure, ca să fie singuri. Şi Joringel a zis:

„Trebuie să avem grijă să nu ne apropiem prea mult de castelul zânei.” Era o seară frumoasă; ultimele raze ale soarelui care apunea străluceau luminos prin tulpinile lungi ale copacilor pe sub frunzişul verde, și turturelele cântau de pe mestecenii înalţi.

Jorinda s-a așezat să privească soarele. Joringel stătea alături de ea; și amândoi s-au întristat, nici ei nu știau de ce. Dar se simţeau ca și cum urma să fie despărțiţi unul de celălalt pentru totdeauna. Au rătăcit ei un drum lung. Şi atunci când se uitau să vadă în ce direcție ar trebui să meargă acasă, şi-au dat seama că s-au rătăcit şi nu știu pe ce cale să o ia.

Soarele apunea rapid, și deja jumătate din cercul său luminos se scufundase în spatele dealului. Joringel privi brusc în spatele lui, și văzu printre tufișuri că se găseau, fără să știe, aproape sub zidurile vechi ale castelului. Atunci începu să dea înapoi de frică, să pălească, și să tremure. Jorinda doar cânta, când cântecul ei s-a oprit brusc. Joringel s-a întors să vadă de ce, și a văzut că Jorinda lui s-a transformat într-o privighetoare, astfel încât cântecul ei s-a încheiat cu un tril trist. O bufniţă cu ochii de foc zbură de trei ori în jurul ei, și de trei ori strigă:

„Bu hu hu! Bu hu hu! Bu hu hu!”

Joringel nu se putea mișca; el stătea fix ca o stană piatră, și nu putea nici să plângă, nici să vorbească, nici să mişte bvreo mână sau picior. Și cum soarele a coborât destul de jos, noaptea sumbră a venit. Bufniţa a zburat într-un tufiș și la un moment dat a ieşit de acolo zâna ce abătrână, palidă și slabă, cu ochii holbaţi, și un nas și o bărbie care aproape se împreunau.

Ea mormăi ceva pentru sine, prinse privighetoarea, și plecă cu ea în mână. Bietul Joringel văzu că privighetoarea dispăruse, dar ce putea face? Nu putea să vorbească, nici nu se putea mișca din locul de unde stătea. În cele din urmă zână a revenit și îl descântă cu o voce răgușită.

Pe dată Joringel se simţi eliberat. Apoi căzu în genunchi în fața zânei, şi o rugă să-i dea înapoi pe draga lui Jorinda. Dar ea râse de el, și îi spuse că nu o să o mai vadă niciodată, apoi plecă.

El s-a rugat, a plâns, şi-a cerut scuze, dar toate în zadar.

„Vai!” a spus el, „ce se va întâmpla cu mine?” El nu putea să se întoarcă acasă, așa că a mers într-un sat ciudat, și s-a angajat ca cioban la oi. De multe ori în plimbările lui dădea ocol castelului urât apropiindu-se cât putea de nult, dar toate în zadar, nua auzit şi nu a văzut nimic legat de Jorinda.

În cele din urmă el a visat într-o noapte că a găsit o floare frumoasă purpurie, și că în mijlocul ei se afla o perlă foarte scumpă; și a visat că a smuls floarea, și a plecat cu ea în mână în castel, și că tot ce atingea cu ea scăpa de vrajă, și că aşa a găsit-o pe Jorinda lui din nou.

Dimineața când s-a trezit, a început să caute peste munți și văi această floare frumoasă. Opt zile a căutat-o îndelung dar în zadar. Dar în a noua zi, dis de dimineață, a găsit frumoasa floare purpurie, și în mijlocul ei era o nestemată mare, la fel de mare ca o perlă scumpă. A smuls floarea, a plecat și a călătorit zi și noapte, până când a ajuns din nou la castel.

S-a apropiat la mai puţin de o sută de pași de el, și totuși nu a încremenit ca înainte, şi a constatat că poate merge oricât de aproape de ușă. Joringel a fost foarte bucuros să descopere aceasta. Apoi el a atins ușa cu floarea, și ea s-a deschis brusc, astfel că el a mers prin curte, și a auzit multe păsări cântând. În cele din urmă a ajuns în camera unde se găsea zâna, împreună cu cele șapte sute de păsări cântătoare din cele șapte sute de cuști. Când l-a văzut pe Joringel ea a fost foarte supărată, și a țipat cu furie. Dar nu s-a putut apropia la mai puţin de trei metri de el, pentru că floarea pe care o ținea el în mână îl proteja. El se uită în jur la păsări, dar vai! erau fost multe, multe privighetori și cum putea el să afle care era Jorinda lui? În timp ce se gândea ce să facă, o văzu pe zână că ia una dintre cuști și se strecoară cu ea spre uşă. Fugi după ea, atinse cușca cu floarea, și Jorinda îşi luă înfățișarea dinainte, și s-a aruncat cu brațele în jurul gâtului lui mai frumoasă ca niciodată, la fel de frumoasă ca atunci când s-au plimbat împreună prin pădure.

Apoi a atins toate celelalte păsări cu floarea, astfel că toate şi-au luat din nou chipurile dinainte. Şi Joringel a luat-o pe Jorinda acasă, unde s-au căsătorit, și au trăit fericiți împreună mulți ani. Şi așa au procedat mulţi alţi tineri, ale căror fete au fost forțate să cânte în cuștile bătrânei zâne.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *