» » » » » » Prima pensie, ultima pensie

Prima pensie, ultima pensie

postat în: Povestiri 0

Fabrica de apă grea ROMAG

Nea Mitică. Așa îl cunoștea toată lumea. Dacă ai fi întrebat pe oricare cunoscut al lui cum îl mai chema, care e numele de familie, s-ar fi gândit puțin și apoi ar fi dat din umeri, neputincios.

Nu i se spusese dintotdeauna Nea Mitică. Pe vremuri, când era încă în floarea vârstei, era Mitică. Așa se și angajase la fabrica de apă grea. Ca mecanic, proaspăt absolvent al școlii profesionale.

Crescuse odată cu fabrica. Cât a durat construcția combinatului, a lucrat cot la cot cu firmele de construcții, TMUCB. Învățase pe dinafară toate traseele de conducte, cum să sudeze în argon țevile de inox, cum să strângă controlat capacele schimbătoarelor de căldură, și apoi cum să monteze talerele coloanelor de schimb izotopic astfel încât să fie perfect orizontale pe toată suprafața.

A fost de față de fiecare dată când tovarășul Nicolae Ceaușescu vizitase fabrica, aplaudându-l cu însuflețire. Era vesel tot timpul, gata să găsească o vorbă bună pentru fiecare din colegii lui de muncă, dar în același timp retras și dedicat în întregime muncii lui, pe care o iubea nespus.

Chiar înainte de revoluție, la începutul anului 1989, se căsătorise cu o fată cu care se întâlnea de doi ani, Ileana, muncitoare și ea, la Șantierul Naval. Fusese o nuntă liniștită, la restaurantul de la Pădurea Crihala, cu părinții lui, ai lui Ileana, și câțiva colegi ai lor.

Revoluția din decembrie 1989 l-a prins cu o fetiță de câteva luni de care trebuia să aibă grijă. De-asta nici nu ieșise pe străzi în zilele acelea, își luase și liber de la fabrică, să fie alături de fetița lui, să nu pățească ceva în nebunia aia care se iscase din senin.

Când a început producția efectivă de apă grea, a cerut să fie mutat la principala secție a combinatului, la GS. Era cel mai periculos loc din combinat, dar se plătea cel mai bine aici, și avea nevoie de bani pentru a-și întreține familia. Nevasta lui, Ileana, fusese dată afară din Șantierul Naval la primele restructurări în masă și rămăsese fără bani după ce se terminase perioada de șomaj, fiindcă nu avea încă vârsta necesară de pensionare.

Încă trăiau, împreună cu fetița, într-un apartament de două camere dintr-un bloc în care locuiseră, înainte de 1989, muncitorii de la constructor. Pe aceștia nu îi interesase starea generală a blocului, știau că după un timp vor pleca din Severin, astfel încât pereții se coșcoviseră și mirosea îngrozitor pe casa scărilor de la subsolul umed în care colcăiau șobolanii.

A refuzat de fiecare dată să plece la fiecare restructurare, nefiind tentat de compensațiile financiare oferite celor care plecau. Era convins că fabrica nu va fi închisă niciodată. Doar auzise de la toată lumea, ba chiar spusese și la televizor, că apa grea produsă aici e cea mai bună din lume. Se mândrea cu asta, cu faptul că și el își adusese un aport cât de cât la această mândrie națională.

Dar a venit toamna lui 2015, când concedierea s-a dovedit a fi inevitabilă. A protestat alături de ceilalți colegi de la combinat, în fața combinatului, la RAAN și pe străzile orașului, dar nu a avut ce face.

Mai avea doar cinci luni până când făcea vârsta de pensionare, dar a preferat să își caute un alt loc de muncă decât să rămână cu ajutorul de șomaj. I se părea lui că dacă ia ajutor de șomaj, ar fi fost ca și cum ar cere de pomană. Și, deși sărac, el nu se împrumutase niciodată de la nimeni.

A avut noroc că a găsit o firmă care instala termopane care, atunci când au văzut cât este de priceput, l-au angajat pe loc, cu un salariu bunicel. Nea Mitică era din nou fericit.

Ca un făcut însă, după jumătate de an de muncă spornică la firma de termopane, într-o dimineață când se pregătea să plece la servici, lui Nea Mitică i s-a făcut rău. Nu se simțise el prea bine toată săptămâna. L-a dus nevasta, sprijinindu-l de umăr tot drumul, la Spitalul Județean, la urgențe. Acolo, după vreo două ore de așteptat, o asistentă medicală plictisită s-a uitat la el și a decretat că a fost ceva cu mâncarea probabil, să se ducă acasă, să se odihnească, și a doua zi va fi ca nou. Ileana l-a dus înapoi oprindu-se din loc în loc să se odihnească, și l-a pus în pat. Acolo a zăcut Nea Mitică două zile, simțindu-se din ce în ce mai rău. A trebuit să cheme salvarea, care a ajuns spre seară și la ei. L-au internat și, după ce i-au făcut analizele, au aflat vestea cumplită: are hepatita C în stadiu avansat. I-au dat o rețetă pentru tratament și l-au trimis acasă, spunându-i că în spital nu sunt locuri și că acolo sunt cazuri mult mai grave.

A aflat cu această ocazie, de la foștii lui colegi, că mulți din cei care lucraseră la combinat, atât muncitori cât și șefi, erau bolnavi de hepatită. Unii chiar muriseră din cauza asta. Unii credeau că din cauza instrumentarului nesterilizat al dentistului fabricii. Alții, că de vină ar fi hidrogentul sulfurat, și că avusese dreptate cu ani în urmă un doctor de la medicina muncii care, în urma unor studii, ar fi concluzionat de atunci că hidrogenul sulfurat va avea efecte letale în timp asupra angajaților.

Ileana s-a împrumutat de bani și a luat medicamentele de pe rețetă. După o săptămână, Nea Mitică s-a simțit mai bine, dar nu mai putea lucra, astfel încât s-a decis să se pensioneze. Acum avea vârsta necesară. A strâns la un loc cartea de muncă, adeverințele de la combinat, copii după celelalte acte, le-a pus pe toate într-un dosar, și a plecat cu ele la Casa de Pensii Mehedinți.

Abia a reușit să se strecoare printre oamenii îmbulziți în holul instituției. S-a uitat în jur dezorientat. Un malah de la o firmă de securitate l-a văzut că încurca circulația la intrare, și l-a întrebat pe cine caută. I-a spus că vrea să depună actele de pensie. Și așa a ajuns Nea Mitică la biroul funcționarei care verifica actele celor care le depuneau pentru pensionare. Se dusese direct la ușă, dar ceilalți care așteptau tot acolo au începu să vocifereze arătându-i coada. A înțeles și s-a așezat cuminte la rând. Erau cam 20 de persoane în fața lui.

După două ore de așteptare simțea că îi fuge pământul de sub picioare. S-a așezat pe banca de la masa de alături. După mai multe ore de așteptare, încă mai avea 10 persoane în fața lui. Nu a mai apucat să depună actele în acea zi, pentru că funcționara a închis biroul la terminarea programului de lucru, fără să țină cont de protestele celor care așteptau.

A doua zi a plecat la Casa de Pensii Mehedinți de la prima oră, decis să rămână acolo până își depune dosarul. I-a venit rândul după vreo patru ore. A intrat în birou și s-a oprit în fața funcționarei. Aceasta i-a luat dosarul, l-a frunzărit distrată, și i-a comunicat că îi mai lipsesc acte. I-a dat înapoi dosarul pentru completare.

După câteva zile de umblat pe la diverse instituții și la combinat, Nea Mitică s-a întors cu actele complete și dosarul i-a fost acceptat. I s-a dat un număr de înregistrare, și i s-a spus că în 2-3 luni va primi înștiințarea. A ieșit de acolo ușurat. Nea Mitică era din nou fericit.

Dar medicamentele lui, mâncarea, fetița, totul costa mai mult de cât își puteau permite. Rămăsese în urmă și cu plata la asociația de locatari. Au trebuit să se împrumute de la o firmă care le-a dat bani doar pe baza buletinului de identitate. Urma să scape de acest împrumut după ce va primi aprobarea pentru pensie și va lua banii pe lunile cât a stat dosarul la Casa de Pensii. O vecină pricepută îi făcuse socoteala și ar urma să ia o pensie aproape la fel de mare ca salariul pe care îl primise la combinat.

După trei luni de așteptare, văzând că nu primește niciun răspuns de la Casa de Pensii, s-a dus acolo și s-a așezat din nou la rând. A apucat să intre chiar înainte de închidere. Funcționara s-a uitat pe calculator și i-a spus că dosarul lui este în lucru. Să revină peste vreo lună.

După 6 luni în care nu primise încă niciun răspuns, Ileana și Nea Mitică erau distruși. Se terminaseră și banii împrumutați. Ajunseseră să dorească moartea mamei lui Ileana, care rămăsese singură în Hinova. Nu mai trecuseră pe la ea de aproape un an dar, la 85 ani ai ei, încă se descurca singură. Își puseseră toată speranța în vânzarea casei acesteia, după ce va muri.

La Casa de Pensii Mehedinți ajunsese să se ducă săptămânal, sperând că în felul acdesta va grăbi acceptarea dosarului de pensionare. Și oricum, acolo era mai cald iarna decât în apartamentul lor, unde nu mai aveau de doi ani căldură în calorifere.

Pe la începutul lui iunie, Nea Mitică a început să se simtă din ce în ce mai rău, și nu mai putea ieși din casă. Ileana reluase drumurile lui la Casa de Pensii. De fiecare dată când se așesa la coadă se saluta cu cei de acolo, deja se cunoșteau între ei.

Pe 5 iulie, într-o zi în care soarele făcuse din bloc un uriaș cuptor, Nea Mitică, din pat, o rugă pe Ileana să îi aducă o cană cu apă. Apa încă mai curgea la robinet. Ileana îi aduse apa și se așeză pe marginea patului, lângă el.

– Să ai grijă de fată!

Atât a mai apucat să zică Nea Mitică. Și-a dat duhul în liniște, calm, așa cum fusese toată viața.

Ileana rămase pe pat uitându-se la el. Îl iubise din prima clipă când îl văzuse, pentru felul lui de a fi. Trăise alături de el cele mai frumoase clipe din viața ei. Chiar dacă nu fuseseră prea multe.

Acum nu mai avea nici măcar puterea să plângă. Bine că trimisese fata în vacanță la mama ei, la Hinova. Îi va spune mai târziu, dar acum ar fi încurcat-o.

Se ridică oftând, luă o lumânare pe care o avea la îndemână, o aprinse, și o puse într-un pahar pe un scaun la capul lui Mitică.

Se îndreptă apoi spre ușă să se ducă la vecini să îi anunțe de moartea lui Mitică, atunci când se auzi soneria de la intrare. Deschise ușa. În prag, poștărița, cu fața radiind, îi întinse un petic de hârtie:

– Gata, Nea Mitică e bun de cinste, i-a venit înștiințarea! Să îi spui că mâine se poate prezenta la Casa de Pensii!

(10.08.2017)

Nicolae Sfetcu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *