» » » » » » Prima persecuţie a cafelei, de Kair Bey, guvernatorul Mecca

Prima persecuţie a cafelei, de Kair Bey, guvernatorul Mecca

postat în: Cafea | 0

Mecca în 1718 (Mecca în 1718)

La scurt timp după descoperirea cafelei, pioșii mahomedani au început să dezaprobe utilizarea cafelei de către oameni. Şi asta, întrucât cafeaua ajunsese unul dintre cele mai bune adjuvante psihologice ale religiei lor. De asemenea, bucuria de a trăi, care ajuta la eliberarea psihică a celor care frecventau cafenelele, au întărit argumentele sociale, politice şi religioase, ceea ce a dus la tulburări sociale frecvente. Disensiuni au apărut chiar şi printre clerici. Ei s-au împărţit în tabere pro şi contra cafelei. Legea Profetului pe tema vinului a fost diferit interpretată ca aplicându-se şi la cafea.

Prin 1511, Kair Bey a fost guvernator la Mecca pentru sultanul Egiptului. El pare să fi instituit o disciplină strictă, dar se pare că era un lamentabil ignorant privind condiţiile viaţa supuşilor săi. Când părăsea moschee într-o seară, după rugăciuni, s-a simţit jignit să vadă într-un colţ o firmă pentru băutorii de cafea care se pregăteau să petreacă noaptea în rugăciune. Primul lui gând a fost că au băut vin, şi mare i-a fost uimirea când a aflat ce era de fapt lichidul şi cât de obişnuită era utilizarea acestuia în întreg oraşul. Investigaţiile ulterioare l-au convins că indulgenţa în acceptarea acestei băuturi determină bărbaţii şi femeile la iniţiative extravagante interzise de lege, şi aşa sa hotărât să o suprime. În primul rând el a scos băutorii de cafea afară din moschee.

A doua zi el a numit un consiliu de ofiţeri de justiţie, avocaţi, medici, preoţi, şi cetăţeni de frunte, cărora le-a spus ce ce a văzut cu o seară înainte, la moschee, şi, “fiind decis să pună capăt abuzurilor cafenelei, el a cerut sfatul lor pe această temă.” Acuzaţiile principale erau că “în aceste locuri bărbaţi şi femei se întâlnesc şi cântă la timpane, viori, şi alte instrumente muzicale, şi joacă şah, mankala, şi alte jocuri similare, pe bani. Şi există multe alte lucrurile contrar legii noastre sacre – Dumnezeu să o ferească de toate tipurile corupţie până în ziua când toţi vom apărea în faţa Lui!”

Avocaţii au fost de acord că acele cafenele aveau nevoie de reformare, dar în ceea ce priveşte băutura în sine, ar trebui să fie făcute anchete pentru a stabili dacă este în vreun fel dăunătoare pentru minte sau corp, pentru că, dacă nu, s-ar putea să nu fie suficientă închiderea locurilor unde se vinde cafeaua. S-a sugerat că trebuie solicitat avizul medicilor.

Doi fraţi, medici persani, pe nume Hakimani, cunoscuţi ca cei mai buni din Mecca, au fost convocaţi, deşi ni se spune că ştiau mai multe despre logică decât despre corpul uman. Unul dintre ei a intrat în consiliul cu prejudecăţi, aşa cum este scris îmtr-o carte despre cafea, îngrijorat profundă ca nu cumva utilizarea în grup a noii băuturi să dea peste cap complet practicarea medicinei. Împreună cu fratele său au asigurat adunarea că planta bunn, din care se făcea cafeaua, este “rece şi uscată”, şi deci nesănătoasă. Atunci când un alt medic de faţă le-a reamintit că Bengiazlah, bătrânul şi respectatul contemporan din Avicenna, a comsiderat planta “caldă şi uscat,” au dat un răspuns arbitrar cum că Bengiazlah a avut în minte o altă plantă cu acelaşi nume, şi că oricum, dacă băutura de cafea dispune oameni la lucruri interzise de religie, cea mai sigură cale pentru mahomedani este să o considere ca fiind ilegală.

Prietenii cafelei au devenit foarte confuzi. Doar muftiul a vorbit în cadrul reuniunii în favoarea sa. Alții au afirmat că cafeaua le întunec[ simțurile. A apărut o persoanp care a spus că băutul cafelei îl duce într-o stare de ebrietate precum vinul, făcându-i pe ceilalţi să râdă, deoarece nu ar fi putut să facă această comparaţie decât dacă ar fi băut vin, care este interzis de religia mahomedană. După ce a fost întrebat dacă a băut vreodată, a fost atât de imprudent ca să admită că a băut, condamnându-se astfel singur.

Muftiul din Aden, fiind atât un ofițer al curții cât și o persoană divină, s-a angajat, din tot sufletul, să apere cafeaua, dar el a fost în mod clar în minoritate. A fost astfel recompensat cu reproșurile și afronturile zeloților religioși.

Astfel guvernatorul a obţinut ce a vrut, iar cafeaua a fost în mod solemn condamnată ca lucru interzis de lege. Şi un act a fost întocmit, semnat de majoritatea celor prezenți, și expediat în grabă de către guvernator stăpânului său regal, sultanul, la Cairo. În același timp, guvernatorul a publicat un edict interzicând vânzarea de cafea în public sau privat. Ofițerii de justiție au impus ca toate cafenelele din Mecca să fie închise, și a ordonat ca toată cafeaua găsită acolo sau în depozitele comercianților să fie arsă.

În mod natural, fiind un edict nepopular, au existat multe evaziuni, și multă cafea a ajuns să fie consumată în spatele ușilor închise. Unii dintre prietenii cafelei s-au opus pe faţă deciziei, fiind convinşi că adunarea a luat o hotărâre care nu este în conformitate cu faptele şi, mai presus de toate, în contradicţie cu opinia muftiului care, în fiecare comunitate arabă , este privit ca interpret, sau prezentator, al legii. Un om, prins că a nesocotit hotărârea, pe lângă că a fost aspru pedepsit, a fost, de asemenea, condus pe străzile cele mai circulate ale orașului așezat pe un măgar.

Cu toate acestea, triumful dușmanilor cafelei a fost de scurtă durată, întrucât nu numai că sultanul din Cairo a dezaprobat “zelul indiscret” al guvernatorului de la Mecca, obligând la revocarea edictului, dar el i-a şi dat o lecție severă pe această temă. Cum a îndrăznit el să condamne un lucru aprobat la Cairo, capitala regatului său, unde au existat medici ale caror opinii au o greutate mult mai mare decât cele de la Mecca, și care nu au găsit nimic împotriva legii în utilizarea cafelei? Cele mai rîu lucru ar putea fi abuzul, a adăugat sultanul, sau apele sacre ale lui Zamzam, dar acest lucru nu poate fi un motiv pentru o interdicție absolută. Fântâna, sau izvorul, lui Zamzam, în conformitate cu învățătura mahomedană, este aceeași cu cea pe care Dumnezeu a făcut-o să răsară în deșert pentru a ajuta pe Agar și Ismael, atunci când Avraam le-a izgonit. Este în incinta templului de la Mecca, și mahomedanii beau din ea într-un mare spectacol de devotament, atribuindu-i virtuți mari.

Nu se ştie dacă guvernatorul a fost șocat de această aparentă blasfemie, ce se știe este că el s-a grăbit să asculte ordinele domnului și stăpânului său. Interdicția a fost anulată și, ulterior, şi-a folosit autoritatea doar pentru a păstra ordine în cafenele. Prietenii cafelei, și iubitorii de justiție poetică, au găsit satisfacție în soarta ulterioară a guvernatorului. El a fost expus ca “un hrăpăreț și un tâlhar public” și “torturat până la moarte.” Fratele lui se sinucide pentru a evita aceeași soartă. Cei doi medici persani care i-au ţinut partea în prima persecuție a cafelei au avut de asemenea un sfârșit nefericit. Fiind discreditaţi în Mecca, au fugit la Cairo unde, într-un moment de neatenție, au ponegrit persoana lui Selim I, împărat al turcilor care a cucerit Egiptul, fiind executaţi din ordinul acestuia.

Cafeaua fiind astfel, restabilită la Mecca, nu a mai întâlnit nicio opoziție până în 1524, atunci când, din cauza unor noi tulburări, kadiul orașului a închis cafenelele, dar nu a încercat să interfereze cu consumul de cafea la domiciliu și în particular. Cu toate acestea, succesorul său le dă din nou aprobarea și, datorită atmosferei paşnice din aceste localuri, nu au mai fost deranjate.

În 1542 alte necazuri au fost cauzate de un ordin emis de Soliman cel Mare, care interzicea utilizarea cafelei, dar nimeni nu l-a luat în serios, mai ales că în curând a devenit cunoscut faptul că ordinul a fost obținut “prin surprindere” și doar la cererea uneia dintre doamnele de la curte, “un pic prea frumoasă în acest moment.”

Una dintre faptele cele mai interesante din istoria băuturii de cafea este că ori de câte ori aceasta a fost introdusă într-o zonă, acolo au izbucnit revoluții. Aceasta a fost cea mai radicală băutură din lume, întrucât calitatea sa a fost întotdeauna să îi facă pe oameni să gândească. Iar când oamenii au început să gândească, ei au devenit periculoşi pentru tirani și dușmanii libertății de gândire și de acțiune. Uneori oamenii au fost intoxicaţi cu noi idei și, înţelegând în mod greşit libertatea de acţiune, i-a luat amocul, abătând asupra capetele lor persecuții și multe intoleranțe. Deci, istoria s-a repetat în Cairo, după douăzeci și trei ani de la prima persecuție de la Mecca.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *