» » » » » » Realismul platonic

Realismul platonic

Plato (Raffael)Realismul platonic este poziția filosofică conform căreia universalele sau obiectele abstracte există în mod obiectiv și în afara minții umane. Este numit după filosoful grec Platon care a aplicat realismul unor astfel de universale, pe care le-a considerat forme ideale. Această poziție se numește în mod ambiguu, de asemenea, idealism platonic, dar nu trebuie confundată cu idealismul, așa cum este prezentat de filosofi precum George Berkeley: întrucât abstracțiile platonice nu sunt spațiale, temporale sau mentale, nu sunt compatibile cu accentul idealismului de mai târziu pe existența mentală. Formele lui Platon includ numere și figuri geometrice, ceea ce le face o teorie a realismului matematic; ele includ, de asemenea, forma binelui, făcând din ele o teorie a realismului etic.

Platon și-a expus propria articulare a realismului în ceea ce privește existența universalelor în dialogul său Republica și în alte părți, în special în Phaedo, Phaedrus, Meno și Parmenide.

Universale

În realismul platonic, universalele nu există în modul în care există obiecte fizice obișnuite, chiar dacă Platon s-a referit metaforic la astfel de obiecte pentru a explica conceptele sale. Versiuni mai moderne ale teoriei încearcă să evite aplicarea unor descrieri potențial înșelătoare la universale. În schimb, astfel de versiuni susțin că este lipsit de sens (sau o greșeală de categorie) să aplici categoriile de spațiu și timp la universale.

Indiferent de descrierea lor, realismul platonic susține că universalele există într-un sens larg, abstract, deși nu la nici o distanță spațială sau temporală de corpurile oamenilor. Astfel, oamenii nu pot vedea sau intra în alt mod în contact senzorial cu universalele, dar pentru a concepe universalele, trebuie să poată concepe aceste forme abstracte.

Teorii despre universale

Teoriile universalelor, inclusiv realismul platonic, trebuie să satisfacă anumite constrângeri asupra teoriilor universalelor.

Realismul platonic satisface una dintre aceste constrângeri, prin faptul că este o teorie la care se referă termenii generali. Formele sunt ideale pentru a furniza sens referenților pentru termeni generali. Adică, pentru a înțelege termeni precum măricitate și roșicitate, realismul platonic spune că se referă la forme. Într-adevăr, platonismul capătă o mare parte a plauzibilității sale deoarece, menționând roșicitatea, de exemplu, s-ar putea presupune că se referă la ceva care este în afară de spațiu și timp, dar care are o mulțime de cazuri specifice.

Unii filosofi lingvistici contemporani interpretează „platonismul” ca însemnând propunerea că universalele există independent de particulare (un universal este orice poate fi predicat al unui particular). În mod similar, o formă a platonismului modern se regăsește în filozofia predominantă a matematicii, în special în ceea ce privește fundamentele matematicii. Interpretarea platonică a acestei filozofii include teza că matematica este descoperită mai degrabă decât creată.

Forme

Interpretarea universalelor lui Platon este legată de a sa Teorie a formelor în care folosește atât termenii εἶδος (eidos: „formă”) cât și ἰδέα (idea: „caracteristică”) pentru a descrie teoria sa. Formele sunt obiecte sau paradigme abstracte independente de minte (παραδείγματα: tipare din natură) din care sunt copiate obiecte particulare și proprietățile și relațiile prezente în ele. Forma este inerentă în detalii și se spune că acestea participă în forme. În mod clasic, idea a fost tradusă (sau transliterată) ca „idee”, dar literatura secundară folosește acum în mod obișnuit termenul „formă” (sau ocazional „tip”, de obicei în discuțiile din Sofistul și Omul de stat ale lui Platon) pentru a evita confuzia cu conotarea cuvântului ”gândire”.

Forma platonică poate fi ilustrată prin contrastarea unui triunghi material cu un triunghi ideal. Forma platonică este triunghiul ideal – o figură cu linii perfect desenate ale căror unghiuri însumează 180 de grade. Orice formă de triunghi pe care o experimentăm va fi o reprezentare imperfectă a triunghiului ideal. Indiferent de cât de precise sunt instrumentele de măsurare și desen, nu veți putea recrea niciodată această formă perfectă. Chiar desenat până în punctul în care simțurile noastre nu pot percepe un defect, în esența sa forma va fi încă imperfectă; totdeauna incapabilă să se potrivească triunghiului ideal.

Unele versiuni ale realismului platonic, precum cea a lui Proclus, consideră formele lui Platon ca gânduri în mintea lui Dumnezeu. Majoritatea consideră că formele nu sunt deloc entități mentale.

Particulare

În realismul platonic, formele sunt legate de particulare (cazuri de obiecte și proprietăți), în sensul că un particular este considerat o copie a formei sale. De exemplu, despre un anumit măr se spune că este o copie a formei măricității, iar roșeața mărului este o instanță a formei roșicității. Participarea este o altă relație între forme și particulare. Se spune că particularele participă în forme, și se spune că formele inherează în particulare.

Potrivit lui Platon, există unele forme care nu sunt deloc instanțiate, dar, susține el, aceasta nu implică faptul că formele nu ar putea fi instanțiate. Formele sunt capabile să fie instanțiate de mai multe particulare diferite, ceea ce ar avea ca rezultat ca formele să aibă multe copii sau să inhereze multe particulare.

Critici

Două critici principale ale realismului platonic se referă la inherență și la dificultatea de a crea concepte fără percepția simțului. În ciuda acestor critici, realismul are apărători puternici. Popularitatea sa de-a lungul secolelor a fost variabilă.

Critica inherenței

Criticii susțin că termenii „instanțiere” și „copie” nu sunt definiți în detaliu și că participarea și inherența sunt la fel de misterioase și de opace. Aceștia pun la îndoială ce înseamnă să spui că forma mărului inherează un anumit măr sau că mărul este o copie a formei măricității. În opinia criticului, se pare că formele, nefiind spațiale, nu pot avea o formă, deci nu se poate ca mărul să fie aceeași formă ca și forma. La fel, criticul susține că nu este clar ce înseamnă să spui că un măr participă la măricitate.

Argumentele care resping critica inherenței susțin totuși că o formă de ceva spațial poate să nu aibă o locație concretă (spațială) și să aibă totuși calități spațiale in abstracto. Un măr poate atunci să aibă aceeași formă ca și forma sa. Astfel de argumente susțin de obicei că relația dintre un anumit particular și forma sa este foarte inteligibilă și ușor de înțeles; că oamenii aplică neproblematic teoria platonică în viața de zi cu zi; și că critica inherenței este creată doar de cererea artificială pentru a explica înțelegerea normală a inherenței ca și cum ar fi extrem de problematică. Adică, argumentul de susținere afirmă că critica se rezumă la simpla iluzie a unei probleme și ar putea face astfel suspect oricare concept filosofic.

Critica conceptelor fără percepție senzorială

O critică a formelor se referă la originea conceptelor fără beneficiul percepției senzoriale. De exemplu, a gândi la roșicitate în general, în conformitate cu Platon, înseamnă a gândi la forma roșicității. Totuși, criticii se întreabă cum putem avea conceptul de formă existentă într-un tărâm special al universului, în afară de spațiu și timp, deoarece un astfel de concept nu poate proveni din percepția senzorială. Deși se poate observa la un măr roșicitatea acestuia, argumentează criticul, aceste lucruri participă doar la sau sunt copii ale formelor. Astfel, aceștia susțin că conceperea unui anumit măr și roșicitatea acestuia nu înseamnă a concepe măricitatea sau roșicitatea în general, deci pun sub semnul întrebării sursa conceptului.

Totuși, doctrina despre reculegere a lui Platon abordează o astfel de critică spunând că sufletele se nasc cu conceptele formelor și trebuie doar amintite acele concepte de dinainte de naștere, când sufletele erau în contact strâns cu formele din cerul platonic. Astfel Platon este cunoscut ca unul dintre primii raționaliști, considerând că oamenii se nasc cu un fond de cunoaștere a priori, la care au acces printr-un proces de rațiune sau de inteligență – un proces pe care criticii îl consideră mai degrabă misterios.

Un răspuns mai modern la această critică a conceptelor fără percepție senzorială este afirmația potrivit căreia universalitatea calităților sale este un lucru inevitabil, deoarece doar se experimentează un obiect prin intermediul conceptelor generale. Așadar, din moment ce criticul înțelege deja relația dintre abstract și concret, este invitat să nu mai creadă că implică o contradicție. Răspunsul conciliează platonismul cu empirismul susținând că un obiect abstract (adică nu concret) este real și cunoscut prin instanțierea sa. Deoarece criticul a înțeles, în definitiv, abstractul în mod natural, răspunsul sugerează doar abandonarea prejudecăților și acceptarea acestuia.

  1. […] Realismul platonic este poziția filosofică conform căreia universalele sau obiectele abstracte există în mod obiectiv și în afara minții umane. Este numit după filosoful grec Platon care a aplicat realismul unor astfel de universale, pe care le-a considerat forme ideale. … Citeşte mai mult […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *