Home » Articole » RO » Știință » Pseudoștiință » Sincronicitatea

Sincronicitatea

Sincronicitatea

Sincronicitatea este apariția a două sau mai multe evenimente care par a fi semnificativ relevante, dar nu legate cauzal. Sincronicitatee susține că astfel de evenimente sunt „coincidențe semnificative”. Conceptul de sincronicitate a fost definit pentru prima dată de Carl Jung, un psihiatru elvețian, în anii 1920. În timpul vieții sale Jung a dezvoltat mai multe definiții ușor diferite pentru sincronicitate.

Sincronicitatea presupune că, la fel cum evenimentele pot fi conectate prin cauzalitate, acestea pot fi conectate prin sens. Evenimentele legate de sens nu trebuie să aibă o explicație în termeni de cauzalitate; acest lucru contrazice axioma despre cauzalitate în anumite cazuri, dar nu contrazice cauzalitatea în general.

În cartea sa Sincronicitatea: un principiu de conectare acauzală, Jung a scris că:

„Cum să recunoaștem acauzal combinații de evenimente, devreme ce este evident imposibil să se examineze tot ce se petrece întâmplător în raport cu cauzalitatea acestora? Răspunsul la această chestiune este că evenimentele acauzale pot fi de așteptat cel mai ușor în cazul în care, printr-o reflecție mai atentă, o legătură de cauzalitate pare a fi de neconceput.”

Arthur Koestler a scris pe larg despre sincronicitate în 1972 în cartea sa Rădăcinile coincidenţei.

Principiul

În cartea sa, Sincronicitatea: un principiu de conectare acauzală, Jung a scris:

„… este imposibil, cu resursele noastre actuale, să explicăm percepţiile extrasenzoriale, sau coincidențele semnificative, ca un fenomen energetic. Acest lucru pune capăt şi explicării cauzale, de asemenea, pentru că „efectul” nu poate fi înțeles ca nimic altceva decât un fenomen energetic. Prin urmare, nu poate fi o chestiune de cauză și efect, ci de întâmplări împreună în timp, un fel de simultaneitate. Din cauza acestei calităţi de simultaneitate, am ales termenul „sincronicitate” pentru a desemna un factor ipotetic egal în rang cu cauzalitatea ca un principiu de explicație.”

Schema_synchronicite_in_English(Diagrama ilustrează conceptul lui Carl Jung de sincronicitate.)

Jung a inventat cuvântul pentru a descrie ceea ce el a numit „apariții temporare coincidente de evenimente acauzale.” Jung a descris în mod variat sincronicitatea ca un „princpiu (comuniune) de conectare acauzală”, „coincidență semnificativă” și „paralelism acauzal”. Jung a introdus conceptul încă din 1920, dar a dat o declarație completă despre acesta abia în anul 1951 într-o prelegere la Eranos, și în 1952 a publicat o lucrare, Synchronizität als ein Prinzip akausaler Zusammenhänge (Sincronicitatea: un principiu de conectare acauzală), într-un volum cu un studiu din acelaşi domeniu al fizicianului (și laureat al Premiului Nobel) Wolfgang Pauli.

Acesta a fost un principiu pentru care Jung a considerat că a oferit dovezi concludente pentru conceptele sale de arhetipuri și inconștienţa colectivă, prin aceea că a fost descriptiv pentru o dinamică de guvernare care stă la baza întregii experiențe și istoriei umane – socială, emoțională, psihologică și spirituală. Apariția paradigmei sincronistice a determinat o mișcare semnificativă departe de dualismul cartezian, îmbrăţtişând o filozofie de bază a teoriei dublului-aspect. S-a susținut că această schimbare a fost necesară pentru a aduce coerență teoretică operei anterioare a lui Jung.

Jung credea că multe experiențe care sunt coincidenţe datorate șansei în ceea ce privește cauzalitatea sugerează manifestarea unor evenimente paralele sau circumstanțe în termeni de sens, care reflectă această dinamică a guvernării.

Chiar și la prezentarea lui Jung a operei sale despre sincronicitate în 1951, la un curs Eranos, ideile sale despre sincronicitate au fost în evoluție. În urma discuțiilor cu Albert Einstein și Wolfgang Pauli, Jung a crezut că există paralele între sincronicitate și aspecte ale teoriei relativității și mecanica cuantică. Jung a fost transfigurat de ideea că viața nu este o serie de evenimente aleatorii, ci mai degrabă o expresie a unui ordin mai profund, pe care el și Pauli l-a menţionat ca Unus Mundus. Acest ordin mai profund a condus la descoperiri pe care o persoană le-a încorporat într-un cadru ordonat și au fost punctul central al acestui cadru ordonat, și realizarea aceasta a fost mai mult decât un exercițiu intelectual, ea a avut, de asemenea, elemente de trezire spirituală. Din punct de vedere religios, sincronicitatea împărtășește caracteristici similare cu cele ale unei „intervenție de har”. Jung crede de asemenea că, în viața unei persoane, sincronicitatea serveşte un rol similar cu cel al viselor, cu scopul de a schimba gândirea conștientă egocentrică a unei persoane pentru o mai mare împlinire.

Un asociat apropiat al lui Jung, Marie-Louise von Franz, a declarat spre sfârșitul vieții sale că noțiunea de sincronicitate trebuie să fie acum dezvoltată de o nouă generație de cercetători. De exemplu, în anii de la publicarea lucrărilor lui Jung despre sincronicitate, unii scriitori în mare măsură simpatici au abordarea lui Jung au reconsiderat anumite aspecte ale teoriei sale, inclusiv problema cât de des are loc sincronicitatea.

Unul dintre citatele preferate ale lui Jung despre sincronicitate a fost de la Alice în Ţara Oglinzilor de Lewis Carroll, în care Regina White îi spune la Alice: „E un fel de memorie mai slabă care funcționează doar invers.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *