Home » Articole » RO » Știință » Pseudoștiință » Ştiinţa patologică

Ştiinţa patologică

Ştiinţa patologică

Știința patologică este procesul prin care „oamenii sunt păcăliți prin rezultate false… de efecte subiective, credinţe iluzorii sau interacţiuni de prag”. Termenul a fost folosit pentru prima dată de chimistul Irving Langmuir, laureat al Premiului Nobel, în timpul unui colocviu în 1953 la Laboratorul de Cercetare Knolls.. Langmuir a declarat că o știință patologică este un domeniu de cercetare care pur și simplu nu „va renunţa” – mult timp după ce a fost catalogată drept „falsă” de majoritatea oamenilor de știință din domeniu. El a numit știința patologică „știința lucruri care nu sunt ce par a fi”.

Bart Simon enumeră printre practicile pretinse a fi știință: „categorii … cum ar fi … pseudoștiința, știința amatoricească, ştiinţa deviantă sau frauduloasă, știință rea, știință nedorită, şi știința și populară…. știința patologică, știința religioasă, și știința voodoo”. Exemple de știință patologică pot include homeopatia, canalele marțiene, razele N, poliapa, memoria apei, mișcarea perpetuă, și fuziunea la rece. Teoriile și concluziile din spatele tuturor acestor exemple sunt în prezent respinse sau ignorate de majoritatea oamenilor de știință.

Știința patologică, astfel cum este definită de Langmuir, este un proces psihologic în care un om de știință, inițial conformându-se metodei științifice, inconștient se îndepărtează de această metodă, și începe un proces patologic de interpretare a datelor. Unele caracteristici ale științei patologice sunt:

  • Efectul maxim observat este produs de un agent care provoacă o intensitate abia detectabilă, iar magnitudinea efectului este în mod substanțial independentă de intensitatea cauzei.
  • Efectul este de o magnitudine care rămâne aproape de limita de detectabilitate, sau sunt necesare mai multe măsurători din cauza semnificaţei statistice foarte scăzută a rezultatelor.
  • Există pretenții de măsurători de mare precizie.
  • Teorii fantastice contrare experienței sunt sugerate.
  • Criticile sunt întâmpinate cu scuze ad-hoc.
  • Raportul dintre suporteri şi critici crește și apoi scade treptat până la uitare.

Langmuir nu a intenționat niciodată să considere termenul ca fiind definit în mod riguros; a fost pur și simplu titlul discursului său asupra unor exemple de „știință ciudată”. Ca la orice încercare de a defini demersul științific, exemple și contraexemple pot fi întotdeauna găsite.

Exemplele lui Langmuir

Raze N

Langmuir a discutat problema razelor N ca un exemplu de știință patologică. Aceasta este considerată în continuare un caz tradițional de știință patologică.

În 1903, René-Prosper Blondlot a studiat razele X (precum mulți fizicieni ai epocii) și a observat o nouă radiație vizibilă, care ar putea penetra aluminiul. El a conceput experimente în care un obiect abia vizibil a fost iluminat de aceste raze N, și, astfel, a devenit „mai vizibil”. Blondlot a susținut că razele N au provocat o reacție vizuală mică, prea mică pentru a fi văzute în condiții de iluminare normală, dar vizibilă doar atunci când au fost eliminate majoritatea surselor de lumină „normale” și ținta a fost abia vizibilă.

Razele N au devenit subiectul unor dezbateri în cadrul comunității științifice. După un timp, fizicianul Robert W. Wood a decis să viziteze laboratorul Blondlot, care s-a concentrat pe caracterizarea fizică a razelor N. Un experiment a trecut razele printr-o fantă de 2 mm, printr-un prismă de aluminiu, măsurându-se indicele de refracție cu o precizie care solicită măsurători cu o precizie de 0,01 mm. Wood a întrebat cum a fost posibil ca să se poată măsura ceva cu precizia de 0,01 mm de la o sursă de 2 mm, o imposibilitate fizică în propagarea oricărei unde. Blondlot a răspuns: „Acesta este unul dintre lucrurile fascinante despre razele N. Ele nu urmează legile ordinare ale științei pe care le credem în mod obişnuit.” Wood apoi a cerut să vadă experimentele funcţionând ca de obicei, care ar fi avut loc într-o cameră foarte întunecată, astfel încât ținta să fie abia vizibilă. Blondlot a repetat experimentele sale cele mai recente si a obţinut aceleaşi rezultate – în ciuda faptului că Wood a sabotat ecperimentul îndepărtând pe ascuns prisma din aparatul cu raze N.

Alte exemple

Langmuir a oferit exemple de ceea ce el considera ca știință patologică în discursul său inițial:

  • Efectul Davis-Barnes (1929) (conform Prof. Bergen Davis de la Universitatea Columbia)
  • Razele mitogenetice (1923) (Alexander Gurwitsch și alţii)
  • Efectul Allison (1927) (conform Fred Allison)
  • Percepțiile extrasenzoriale (1934), unde Nordrhein a folosit conștient rezultate contrare testelor pentru că el simţea că acestea nu puteau fi corecte.
  • Farfuriile zburătoare/OZN-urile la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950.

Exemple ulterioare

O versiune din 1985 a discursului Langmuir a oferit mai multe exemple, cu toate că cel puțin unul dintre acestea (poliapa) a apărut în întregime după moartea lui Langmuir în 1957:

  • Radiestezia apei
  • Canalele marțiene (Observate la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului 20, eşe s-au dovedit a fi iluzii optice.)
  • Anumite efecte fotomecanice și electromecanice raportate
  • Poliapa
  • Efectele biologice ale câmpurilor magnetice cu excepția magnetocepției.

Exemple mai noi

După discursul inițial al lui Langmuir lui, o serie de exemple mai noi de ceea ce par a fi știință patologică au apărut. Denis Rousseau, unul dintre principalii demascatori ai poliapei, a oferit o actualizare a listei lui Langmuir în 1992, citând în mod specific ca exemple cazurile de poliapa, fuziune la rece a lui Fleischmann, și „diluarea infinită” a lui Jacques Benveniste.

Poliapa

Poliapa era o formă de apă care părea să aibă un punct de fierbere mult mai mare şi punctul de îngheţ mult mai mic decât apa obișnuită. Multe articole au fost publicate pe această temă, și cercetarea poliapei a fost făcută în toată lumea cu rezultate mixte. În cele din urmă, s-a stabilit că multe din proprietățile poliapei ar putea fi explicate prin contaminare biologică. Atunci când au fost introduse metode de curățare mai riguroase a obiectelor de sticlă și controale experimentale, poliapa nu a mai putut fi produsă. A fost nevoie de mulți ani pentru ca conceptul de poliapă să moară, în ciuda rezultatelor negative.

Fuziunea la rece

În 1989, Pons şi Fleischmann au anunțat descoperirea unei proceduri simple și ieftine de a obține fuziune nucleară la temperatura camerei. Deși au existat multe cazuri în care au fost raportate rezultate de succes, le-a lipsit coerența și, prin urmare, fuziunea la rece a ajuns să fie considerat un exemplu de știință patologică. Două discuţii convocate de către Departamentul de Energie al SUA, una în 1989 și o a doua în 2004, nu au recomandat un program federal dedicat pentru cercetarea fuziunii la rece. Un număr mic de cercetători continuă să lucreze pe acest subiect.

Memoria apei

Jacques Benveniste a fost un imunolog francez care în 1988 a publicat o lucrare în prestigioasa revistă ştiinţifică Nature descriind acțiunea unei diluții foarte mari de anticorpi anti-IgE pe degranularea bazofilelor umane, constatări care păreau să sprijine conceptul de homeopatie. Biologii au fost derutaţi de rezultatele lui Benveniste, întrucât în aceste diluții mari au rămas doar molecule de apă, și nicio moleculă din anticorpul original. Benveniste a concluzionat că configurația moleculelor în apă a fost activă biologic. Investigațiile ulterioare nu au sprijinit concluziile lui Benveniste, care sunt în prezent citate ca un exemplu de știință patologică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *