Home » Articole » RO » Societate » Cultură » Moartea » Strigoi

Strigoi

postat în: Moartea 0

Strigoi

În mitologia românească, strigoii sunt sufletele tulburi ale morţilor care se ridică din mormânt. Unii strigoi pot persoane vii cu anumite abilităţi magice. Printre capabilităţile strigoilor sunt capacitatea de a se transforma într-un animal, invizibilitatea, şi tendința de a scurge vitalitatea victimelor prin vărsarea de sânge. Strigoii sunt, de asemenea, cunoscuţi sub numele de vampiri nemuritori.

Etimologie

Numelede  strigoi este legat de verbul românesc a striga, care înseamnă a țipa. Scriitorul Romulus Vulcănescu a găsit o origine latină a numelui de strigoi. El susține că numele este legat de termenul latin strigosus care înseamnă „costeliv”. O altă teorie se referă la cuvântul italian strega care înseamnă „vrăjitoare”, ca și cuvântul grecesc strigx. În limba franceză, stryge înseamnă o pasăre-femeie care suge sângele copiilor. Jules Verne a folosit termenul „stryges” în capitolul II din romanul său Castelul din Carpați, publicat în 1892.

Istorie

Potrivit lui Adrian Cremene, numele strigoi vine de la daci. Strigoii sunt creaturi ale mitologiei dacice, spirite rele, spiritele morților ale căror acțiuni i-au facut nevrednici de a intra în Împărăția lui Zalmoxis. Deoarece aceste povestiri au fost transmise numai prin tradiție orală, legenda a pierdut substanța inițială, iar românii au transformat strigoii în creaturi însetate de sânge.

Croatul Jure Grando, care a murit în 1656, a fost primul vampir a cărui existență este documentată. În satul său natal Istria, el a fost numit strigoi, un cuvânt în dialect local pentru a descrie un vampir. El a terorizat sătenii până când a fost decapitat în 1672.

Un țăran sârb pe nume Petar Blagojevich, care a murit în 1725, a fost considerat că s-a transformat în strigoi autentic după moartea sa. Blagojevich a revenit la casa lui bântuind propriul fiu și cerând alimente, dar fiul l-a refuzat, așa că Blagojevich l-a ucis cu brutalitate.

În 1909, Franz Hartmann menționează în cartea sa Povestea unui vampir autentificat că copii de țărani dintr-un sat din Munții Carpați au început să moară în mod misterios. Sătenii au început să suspecteze un recent decedat că este vampir, locuind în vechea sa cetate. Săteni speriaţi au ars castelul pentru a opri moartea copiilor.

În cartea sa În căutarea lui Dracula, Istoria lui Dracula și a vampirilor, Radu Florescu menționează un eveniment din 1969 în orașul Căpățâneni, unde după moartea unui om bătrân mai mulți membri ai familiei au început să moară în condiții suspecte. Dezgropat, cadavrul nu a arătat semne de descompunere, ochii îi erau larg deschişi, faţa roșie și răsucit în sicriu. Cadavrul a fost ars pentru a salva sufletul.

În 1970, o serie de crime hidoase au șocat Bucureștiul. Atacurile au avut loc la miezul nopții în timpul furtunilor. Victimele erau de obicei chelnerițe întoarse acasă de la locul de muncă. În 1971, Ion Rîmaru a fost arestat și identificat după urmele de dinti pe cadavre. În timpul procesului el a fost într-o stare de somnolență continuă. El a fost interogat pe timp de noapte pentru că nu era lucid în orice alt moment. În timpul zilei, Rîmaru era letargic. Condamnat la moarte, Rîmaru a devenit violent, agitat. Au fost nevoie de mai mulți polițiști pentru a-l imobiliza. După executare, tatăl lui Rîmaru a murit într-un accident suspect. În timpul anchetei accidentului, s-a descoperit că amprentele tatălui s-au potrivit celor de la un criminal în serie activ în 1944, care erau remarcabil de similare cu cele ale Ion Rîmaru. Asemănările au inclus condițiile meteorologice și numele similare sau identice ale unora dintre victime. Se zvonea că accidentul a fost proiectat de Securitate, care a decis să elimine individul periculos.

În timpul Revoluției Române din 1989, cadavrul lui Nicolae Ceaușescu nu a primit o înmormântare adecvată. Acest lucru a făcut ca fantoma fostului dictator să devină o amenințare în mintea românilor superstițioşi. Cunoscutul revoluționar Gelu Voican a tapetat apartamentul Conducătorului cu împletituri de usturoi. Acesta este un remediu tradițional împotriva strigoilor.

Înainte de Crăciun în 2003, în satul Marotinu de Sus, un bărbat în vârstă de 76 de ani pe nume Petre Român Toma a murit. În februarie 2004, o nepoată a decedatului a declarat că a fost vizitată de unchiul ei. Gheorghe Marinescu, un cumnat, a devenit liderul unui grup de vânătoare de vampiri format din mai mulți membri ai familiei. Dupa ce au consumat alcool, au dezgropat sicriul lui Petre Toma, i-au făcut o incizie în piept, și i-au smuls inima afară. După îndepărtarea inimii, corpul a fost ars și cenușa amestecat în apă și băută de familie, așa cum se obișnuiește. Cu toate acestea, guvernul român, nerăbdător să mențină o imagine bună de pregătire pentru aderarea țării la Uniunea Europeană, a interzis această practică, și șase membri ai familiei au fost arestați de poliția din Craiova, județul Dolj, pentru „tulburarea liniştii morților”, fiind închiși și condamnați să plătească daune familiei celui decedat. De atunci, în satul Amărăştii de Sus din apropiere, oamenii înfig un fier înroţit în foc prin inima sau burta morților, „preventiv”.

Diferite tipuri de strigoi

Tudor Pamfile, în cartea sa Mitologie românească, compilează toate denumirilor de strigoi din România: strâgoi, moroi în vestul Transilvaniei, Muntenia și Oltenia, vidmă în Bucovina, vârcolac, cel-rău, sau vampir.

Un strigoi viu este un fel de vrăjitor. Potrivit lui Adrian Cremene, în cartea sa Mitologia vampirului în România, strigoii trăiesc furând bogăția agricultorilor, respectiv grâu și lapte. Dar acesta poate opri, de asemenea, ploaia, grindina și aduce moarte oamenilor și vitelor.

Un strigoi mort este mult mai periculos. Caracterul său este ambiguu, atât uman cât și demonic. El iese din mormântul său, se întoarce la familia sa și se comportă ca și în timpul vieții sale, în timp ce face ca rudele sale să slăbească până mor, la rândul lor.

Cum ajunge cineva strigoi

Enciclopedistul Dimitrie Cantemir și folcloristul Teodor Burada în cartea sa Datinile poporului român la înmormântări, publicată în 1882, se referă la cazurile de strigoism. Strigoii pot fi un om viu, născut în anumite condiții:

  • Al șaptelea copil de același sex într-o familie;
  • Duce o viață păcătoasă
  • Moare înainte de a fi căsătorit …
    • … prin execuție pentru sperjur
      … prin sinucidere
      … fiind blestemat de o vrăjitoare.

Potrivit lui Ionna Andreesco, în cartea sa Unde sunt vampirii? publicată în 1997, copiii născuţi cu un prapur deasupra capului lor vor deveni strigoi la moartea lor.

Prevenţie

În 1887, geograful francez Élisée Reclus prezintă ănmormântările în România: „dacă persoana decedată are părul roșu, ea este foarte probabil să se întoarcă în formă de câine, broască, purici sau ploșniță, și aceasta intră în case pe timp de noapte şi suge sângele fetelor frumoase tinere. Deci, este prudent să se închidă sicriul foarte bine, sau, mai sigur, să se înfigă o ţeapă pieptul cadavrului.

Simeon Florea Marian, în Înmormântarea la români (1892), descrie o altă metodă de prevenire, descoperire și decapitare şi apoi re-înhumare a cadavrului cu capul cu fața în jos.

În Jurnalul lui Dracula de Peter Haining, publicată de New English Library în 1976, se spune că carnea de porc ucis în ziua de Sf. Ignațiu este o modalitate bună de a proteja împotriva vampirilor, conform legendelor româneşti.

În cultura populară

Strigoii pot fi găsiţi ca monștri în cartea în mai multe volume Academia Vampirilor de Richelle Mead, precum și în seria Bloodlines. Strigoii sunt vampiri diavoleşti, nemuritori, care se hrănesc cu oameni și moroi, vampirii pașnici. Dhampir, jumătate om și jumătate vampir, învaţă moroii cum să se protejeze de strigoi. În serial, un strigoi se poate transforma în om, dhampir, sau moroiul într-un strigoi. Un moroi se poate transforma în strigoi fără ajutor de la un strigoi, prin hrănirea cu un om sau dhampir și uciderea sa.

Guillermo Del Toro, în cartea, benzile desenate şi serialul TV Încordarea, se bazează vag pe mitologia strigoilor.

Georghe Coșbuc a scris o poezie numită Strigoul:

Acum tu poți s-o-ntrebi, că n-ar răspunde.
Punîndu-și pe genunchi uitatul fus,
Pe-un scaun vechi, în fața vetrei scunde
Privește-n foc, și Domnul știe pe-unde
E gîndul mamei dus.

E singură pe lume, și pierdută.
Bărbatul ei, sunt ani de cînd a dat
Pe Bistrița-n Vîrtej, mînînd o plută.
Rămase-așa de Dumnezeu bătută
Să toarcă biata-n sat.

Și-acum de-abia s-a-nchis mormîntul bine
Pe singuru-i copil ajuns flăcău,
Și-au și-nceput cu șoapte-ntre vecine —
N-au pe-altu-n sat ? Dar cine știe, cine ?
De ce-ar vorbi de rău ?!

Ea-i vede-n colț mormîntul sur, iar șirul
De plopi înalți se zbuciumă cîntînd,
Și-i plin de-un vuiet jalnic cimitirul —
Tresare-acum. Ea dă să-și toarcă firul,
Și-l uită în curînd.

Deodată-ntoarce capul fulgerată
Spre prag. Dar nu-i nimic. I s-a părut
Că sună clanța ca din mîni purtată.
Se-ntoarce spre fereastr-apoi, deodată,
Dar geamul e tăcut.

Se uită lung la geam. E noapte-afară»
Și lună-n cer ca ziua. Și-i tîrziu.
Se uită-n jur prin colțuri, spre cămară…
Și-apoi se-ntoarce-ncet spre ușă iară —
Tăcere și pustiu.

Se scutură, cu frig, pe scaun mama
Și-nchide ochii strîns, și stă pe loc.
A fost icoana-n colț, pocnise rama.
Ea-și șterge ochii umezi cu năframa
Și iar privește-n foc.

Dar iată pe mormînt lumini s-arată.
Cum stau țintiți spre om, de prin strîmtori
Doi ochi de lupi prin noapte-ntunecată,
Așa doi ochi de foc spre cruce cată
Și stau nemișcători.

Motan zbîrlit cu spete-ngîrbovite
Stă-n culme de mormînt, venit din iad :
Dar crucea nu-l înfruntă ! Și topite
Se sting încet luminile-ndrăcite
Și-n hăul nopții cad.

Pe scaun a-nghețat acum bătrîna,
Căci tot mai mult se zbate pe mormînt
Și saltă zbuciumată-n sus țărîna,
Părea că din adînc o zvîrl cu mîna —
Ferească Unul sfînt!

S-aud horcăituri de om ce moare
Străpuns de cel ce-i sta-n genunchi pe piept,
Răsare-un cap cu plete zburătoare,
Un piept, și-un’om, și iată-l în picioare
Stă-n zarea lunei drept.

Cum gîlgîie la vaduri apa-n gîrle,
Gîngave vorbe rari din gura-i ies,
îi joacă șerpi în sîn, în păr șopîrle,
Iar pieptu-i răsuflînd, bolnav s-azvîrle
Mai tare și mai des.

Tîrîndu-și giulgiul alb spre gard se duce.
Iar roșii-i ochi ca două flăcări ard.
întinde-un braț Spre par ca să-l apuce,
Punînd piciorul stîng pe-o cruce
El sare peste gard.

Nici pașii nu-i sunară pe morminte,
Nici umbră-n urma lui nu s-a văzut,
Ca surul nor de fum trecu-nainte —
Sub gard s-aud oftări, s-aud cuvinte
Și plînge-un glas gemut.

Se zbate-n chin drăcesc, el varsă pară.
își smulge giulgiul putred de pe trup,
Se pleacă-n patru brînci în chip de fiară,
S-azvîrle peste cap, și-n urmă iară,
Păziți-vă că-i lup !

Și bate-n fălci, să muște și s-omoare,
Iar spume verzi îi picură fierbinți
Din gura cu gingii sîngerătoare,
Pămînt împrăștie-n urmă-i, din picioare,
Și mîrîie-ntre dinți.

Cu labele pe giulgi, el îl sfâșie,
Și-n gură-l ia și-l scutură prin vînt.
Turbat el roade-n dinți cîte-o fîșie,
Frămîntă-n loc pămîntu-n vrășmășie
Și mușcă din pămînt.

Îl vezi ? Pe după gard în goană vine
Și iese-n drum; spre sat alearg-acum,
Iar coada ridicată-n sus o ține —
De ești pe drum, dă-n lături, tu creștine,
Să nu te afle-n drum!

Acum e la răscruci și stă și scurma
Și-adurmecă pămîntul într-un loc —
Suflarea bietei mame-acum se curmă,
Că n-află-ntoarsă lupul nici o urmă.
Și-aleargă val de foc.

El intră-n sat, ia drumul peste vale.
încep să urle-a moarte cîinii-n sat
Și fug spre uși de tinzi, ferind din cale;
în turn, în clopot limba url-a jale
Un dang înfiorat.

Creștinii cîți nu dorm cu spaimă cheamă
Pe Maica lui Christos și-aprind grăbit
Tămîie și-usturoi pe-un vas de-aramă.
Ea singură-n căscioară, biata mamă.
Stă chip înmărmurit.

Ea-l vede cum despică-n două satul ;
E creț la pâr și nalt cît un vițel,
învîrte ochi de flacără, turbatul,
Și-i iute-n mers și-i negru ca păcatul
Că-i duhul rău în el.

Ea nici nu-nchide ochii să nu-l vază,
Nu tremură de el, nu-și face cruci.
Căzu icoana-n colț. Putea să cadă !
Strigoiul e aici, el e-n ogradă,
Sărit peste uluci.

Acum la ușa tinzii, iar zăvorul
S-aruncă singur, zgomotînd din loc.
E-n tindă. E în prag. A pus piciorul
în cas-acum. A-ntrat ucigătorul.
Dar ea se uită-n foc.

Cu ochii fioroși privește-o clipă
La ea și-nvîrtejit s-azvîrle-apoi,
Cu dinții-i prinde-a poalelor aripă —
Ea sare-atunci nebună-n’sus și țipă:
— „Săriți că e strigoi”.

Atît a fost. Nici alt cuvînt, nici luptă ;
Căci nimeni din vecini n-o auzi.
Dar moartă o găsiră-n zori, și suptă,
Și-n jurul ei bucăți de haină rupta,
Creștinii-a doua zi

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *