» » » » » Sunt un om viu

Sunt un om viu

postat în: Poezii | 0

Nichita Stănescu, Sunt un om viu

 Sunt un om viu.
 Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
 Abia am timp să mă mir că exist, dar
 mă bucur totdeauna că sunt.
 
 Nu mă realizez deplin niciodată,
 pentru că
 am o idee din ce în ce mai bună
 despre viaţă.
 
 Mă cutremură diferenţa dintre mine
 şi firul ierbii,
 dintre mine şi lei,
 dintre mine şi insulele de lumină
 ale stelelor.
 Dintre mine şi numere,
 bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
 
 Am şi-un defect un păcat:
 iau în serios iarba,
 iau în serios leii,
 mişcările aproape perfecte ale cerului.
 Şi-o rană întâmplătoare la mână
 mă face să văd prin ea,
 ca printr-un ochean,
 durerile lumii, războaiele.
 
 Dintr-o astfel de întâmplare
 mi s-a tras marea înţelegere
 pe care-o am pentru Ulise – şi
 bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
 
 Cu greu mi-aş putea imagina
 un pământ pustiu, rotindu-se
 în jurul soarelui…
 (Poate şi fiindcă există pe lume
 astfel de versuri.)
 
 Îmi place să râd, deşi
 râd rar, având mereu câte o treabă,
 ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
 pe oceanul oval al fantaziei.
 
 E un spectacol de neuitat acela
 de-a şti,
 de-a descoperi
 harta universului în expansiune,
 în timp ce-ţi priveşti
 o fotografie din copilărie!
 
 E un trup al tău vechi,
 pe care l-ai rătăcit
 şi nici măcar un anunţ, dat
 cu litere groase,
 nu-ţi oferă vreo şansă
 să-l mai regăseşti.
 
 Îmi desfac papirusul vieţii
 plin de hieroglife,
 şi ceea ce pot comunica
 acum, aici,
 după o descifrare anevoioasă,
 dar nu lipsită de satisfacţii,
 e un poem închinat păcii,
 ce are, pe scurt, următorul cuprins:
 
 Nu vreau,
 când îmi ridic tâmpla din perne,
 să se lungească-n urma mea pe paturi
 moartea,
 şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,
 peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu
 oprit.
 
 Nici după fiecare pas,
 în golul dinapoia mea rămas,
 nu vreau
 să urce moartea-n sus, asemeni
 unei coloane de mercur,
 bolţi de infern proptind deasupra-mi…
 
 Dar curcubeul negru-al ei, de alge,
 de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.
 
 E o fertilitate nemaipomenită
 în pământ şi-n pietre şi în schelării,
 magnetic, timpul, clipită cu clipită,
 gândurile mi le-nalţă
 ca pe nişte trupuri vii.
 
 E o fertilitate nemaipomenită
 în pământ şi-n pietre şi în schelării.
 Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
 s-ar şi umple de ferigi, de bălării!
 
 Doar chipul tău prelung iubito,
 lasă-l aşa cum este, răzimat
 între două bătăi ale inimii mele,
 ca între Tigru
 şi Eufrat.
 
 (Nichita Stănescu, Sunt un om viu)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *