» » » » » Sursa puterii în politică

Sursa puterii în politică

postat în: Politica | 0

European-parliament-strasbourg-insidePuterea din punct de vedere pragmatic

Maxima lui Samuel Gompers, parafrazară adesea ca „Premiază prietenii şi pedepseşte duşmanii” (Gompers, Samuel, “Men of Labor! Be Up and Doing,” editorial, American Federationist, May 1906, p. 319), se referă la două din cele cinci tipuri de putere recunoscute de psihologii sociali: puterea stimulativă (puterea de a premia) şi puterea coercitivă (puterea de a pedepsi). Celelalte trei puteri derivă din acestea.

Puterea legitimităţii, puterea unui poliţist sau a celui care ia decizii, este puterea dată de unei persoane de o autoritate recunoscută pentru a impune standarde comportamentale. Puterea legitimităţii este similară puterii coercitive prin aceea că o comportare inacceptabilă este pedepsită mai mult sau mai puţin direct.

Puterea deciziei este deţinută de persoane în virtutea unor aptitudini sau atitudini. Îndeplinirea dorinţei de a se simţi la fel ca o celebritate sau un erou este premiul pentru obedienţă. Acesta este un exemplu de putere stimulativă în care o persoană se autopremiază.

Puterea expertului derivă din educaţie şi experienţă. De notat că puterea expertului este condiţională circumstanţelor.

Autoritatea şi legitimitatea

Autoritatea în sensul politic este diferită de puterea politică prin aceea că implică legitimitatea şi acceptanţa; ea presupune că persoana sau statul care exercită puterea are dreptul să procedeze astfel („Authority” at the Stanford Encyclopedia of Philosophy). Legitimitatea este un atribut al guvernării câştigat prin dobândirea şi aplicarea puterii conform unor standarde şi principii recunoscute şi acceptate.

Max Weber a identificat trei surse de legitimitate pentru autoritate, cunoscute drept clasificarea tripartită a autorităţii (Weber, Max, Politics as a Vocation). El a propus trei raţiuni pentru care oamenii urmează dispoziţiile celor care le dau:

Autoritatea tradiţională

Autoritatea tradiţională este acceptată întrucât ea continuă şi sprijină prezervarea valorilor existenţe. Weber a numit-o „autoritatea eternului ieri”. Sicietăţile patriarhale (şi mai rar şi cele matriarhale) au acceptat monarhia ereditară în care autoritatea era dată de descendenţii fostului lider. Urmaţii s-au supus acestei autorităţi pentru că „aşa am procedat dintotdeauna”. Un exemplu de autoritarism tradiţional este monarhia absolută.

Autoritatea charismatică

Autoritatea charismatică este definită de Weber ca „devoţiunea faţă de o sanctitate excepţională, un erou sau o persoană cu un caracter exemplar, şi faţă de setul de norme sau ordine ale acestei persoane”. Iisus Hristos este considerat un exemplu de lider religios charismatic.

Autoritatea legal-raţională

Autoritatea legal-raţională are drept de constrângere în virtutea postului pe care îl deţine. Weber a identificat „reglementări create în mod raţional” drept caracteristica principalî a acestei forme de autoritate. Democraţiile moderne sunt exemple de regimuri legal-raţionale. Oamenii se supun în general autorităţii legal-raţionale întrucât îşi dau seama că este spre binele lor şi al societăţii.

Suveranitatea

Suveranitatea este dreptul gubernului de a exercita un control asupra sferelor sale de influenţă fără alte interferenţe externe.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *