» » » » » » » » » Textile de casă în arta populară

Textile de casă în arta populară

festival-tari-dunarene-vartelnita
Vârtelniţa

Meşteşugul torsului şi ţesutului, atât de răspândit în România şi atât de apreciat în gospodăria mehedinţeană, până în zilele noastre, se pierde ca origine în timpuri îndepărtate.

Pentru dezvoltarea meşteşugului atât de necesar satisfacerii unor cerinţe de viaţă ca îmbrăcămintea şi amenajarea locuinţei, era nevoie de materia primă, în Mehedinţi materialele folosite au fost : lână, părul de capră, cânepa, inul, bumbacul şi mult mai târziu borangicul.

Folosirea unora dintre aceste materiale este atestată din cele mai vechi timpuri. Din antichitate datează ,,pintandere”, ştampile de lut ars, care se foloseau pentru marcarea ţesăturilor, în afara numeroaselor fusaiole descoperite în săpăturile arheologice şi a unor capete de răşchitor, care atestă vechimea meşteşugului, este interesant, credem, să menţionăm o imagine după un vas grecesc din secolul al IV-lea î.e.n., care reprezintă un războinic trac călare, purtând pe umeri o ţesătură învărgată, asemănătoare unei scoarţe mehedinţene.

Cânepa şi inul sunt menţionate de părintele istoriei, Herodot, care scria în secolul al V-lea î.e.n. : „In ţară creşte şi cânepa, care este foarte asemănătoare cu inul, afară de grosime şi asprime. In această privinţă cânepa întrece cu mult inul, ea creşte şi de la sine şi semănată. Tracii îşi fac din cânepa haine, care aduc foarte mult cu cele din in, cine nu prea e obişnuit cu ca, nici n-ar putea deosebi dacă e vorba de in sau de cânepa, iar cine n-a văzut niciodată cânepa, îşi închipuie că şi hainele sunt din in”.

Fragmentele de ţesături descoperite în săpături atestă că prelucrarea cânepii a constituit un meşteşug necesar şi în secolele X—XII, aşa cum a fost până în urmă cu 20—25 de ani. în Mehedinţi cânepa s-a folosit mai ales pentru confecţionarea unor piese de port (cămăşi, cârpe de cap) şi mai puţin pentru ţesăturile din interior.

Interior taranesc-23-Covor-Cerventia
Covor Cerventia

Originare din estul continentului asiatic, cele două plante, cânepa şi inul, au ajuns probabil prin intermediul civilizaţiei pelasgice la greci şi la sciţi, de unde au fost preluate apoi şi de traci.

Menţionarea destul de frecventă a acestor fibre vegetale în documentele mai vechi indică importanţa pe care au avut-o în economia autarhică ţărănească şi în cea feudală. Astfel, la 1564, Al. Lăpuşneanu primea cânepa de la Bistriţa Ardelenească, iar mai târziu Paul de Alep amintea numeroase mori de meliţat inul şi cânepa, întâlnite în drumul său. Pe la 1702, documentele menţionează „iazurile” folosite ca ,,topile”, iar mai târziu, în numeroase foi de zestre figurează cânepa şi inul.

Ocupându-se de „Istoria industriilor la români”, N. lorga menţionează că, în condica de cheltuieli a domnitorului C. Brîncoveanu erau notate sume importante — ,,150 talanţi s-au dat pe sămânţa de cânepa, care s-a dat să se semene de astă primăvară” — pentru obţinerea unei recolte corespunzătoare.

Prelucrarea părului de capră, în gospodărie sau în cadrul meşteşugului specializat, a fost mai puţin răspândit în ţara noastră. Zona mehedinţeană se numără printre puţinele în care părul de capră s-a folosit relativ intens în cadrul meşteşugului casnic. Satele din jurul Băii de Aramă au întrebuinţat această fibră textilă, atât pentru realizarea unor textile de interior, cât şi a unor piese de port. Amestecând de obicei lâna cu părul de capră, femeile din Mehedinţi folosesc o tehnică veche menţionată în unele documente transilvănene. Astfel, la 1773 trăistarii braşoveni se plâng că ,,… locuitorii din Dârste şi Săcel cumpără păr de capră, îl amestecă cu lână, fac pături şi le vând înşelând pe cumpărători, căci astfel de pături nu sunt durabile”.

Amestecul cu lână are ca scop creşterea rezistenţei ţesăturilor şi o oarecare înlesnire în procesul torsului şi ţesutului, prin folosirea ca urzeală a firelor de lână mai lungi şi mai răsucite.

Interior taranesc-25-Chilim-Salcia
Chilim Salcia

Deşi cultura bumbacului nu este prea veche în ţara noastră — introdusă abia în secolul al XVUI-lea —, fibra de bumbac s-a întrebuinţat anterior acestei date, în special la ţesăturile fine. Folosirea lui în Mehedinţi a avut ca rezultat înmulţirea categoriilor de ţesături decorative din interiorul locuinţei şi a pieselor de port. Introducerea arniciului colorat, prin intermediul negustorilor, cu un secol înaintea culturii bumbacului, a contribuit de asemenea la îmbunătăţirea gamei cromatice şi concomitent a repertoriului motivelor decorative.

În partea sudică a judeţului s-a folosit în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea borangicul. Acest material fin, despre care europenii au crezut vreme îndelungată că este de origine vegetală, a fost obţinut după tradiţia chineză, la 2697 î.e.n., prin domesticirea viermilor de mătase. Primele ţesături de mătase au fost cunoscute de greci abia după cuceririle lui Alexandru Macedon în Asia, iar de către romani în timpul lui lulius Cezar.

Sericicultura este introdusă în Europa la mijlocul secolului al V-lea prin intermediul Bizanţului, apoi se răspândeşte în Grecia, Peloponez şi Sicilia. In Italia ajunge abia în secolul al XIV-lea, în Franţa în secolul al XV-lea, iar în Germania în secolul al XVI-lea. Aşa se explică de ce, borangicul, folosit mai întâi în atelierele specializate ale curţilor feudale, pătrunde atât de târziu în economia ţărănească. La 1552, vămile ardeleneşti percepeau ,,de centum Litris Serici, Litras tres”, probabil pentru produse de import aduse pentru curţile feudale. Răspândirea mare pe care o avea meşteşugul în secolul al XVIII-lea, menţionarea tot mai frecventă a borangicului în documentele vremii, faptul că în prima jumătate a acestui secol Ţara Românească devenise exportatoare de mătase, ne duce la concluzia că începuturile sericiculturii erau mai vechi, dar ea nu a fost preluată de gospodăria ţărănească decât mai târziu, în secolul al XIX-lea.

Interior taranesc-24-Scoarta-Iovat
Scoarţă Ilovăţ

Prelucrarea diferitelor categorii de fibre textile se face după aceleaşi criterii, în toată ţara. Fazele cunoscute : tuns, spălat, scărmănat, pieptănat, tors, la lână ; cules, uscat, topit, meliţat, răghilat, tors, la cânepa şi in ,- trasul firelor, scrobit, depănat, la borangic, diferă destul de puţin de la o zonă etnografică la alta. Ceea ce constituie specificul prelucrării sunt categoriile de fire care se scot în procesul de producţie, în funcţie de ţesăturile pentru care sunt pregătite Uneltele folosite în tot Mehedinţiul sunt puţine şi asemănătoare cu cele din zonele apropiate : foarfecă pentru tuns oile, pieptenii pentru lână, meliţa sau bătătorul pentru scos puzderia din cânepă şi in, roata pentru tras borangicul şi furca de tors. Dintre toate, furca de tors ca piesă care se dăruieşte de către flăcăi, fetelor, este s
ingura cu valoare artistică deosebită. Fiind legată şi de anumite obiceiuri din zonă, ca „torsul în claca de fete”, furca trebuie să aibă o formă atrăgătoare, pentru ca tinerele să aibă cu ce se mândri în aceste ocazii.

Întreaga muncă de pregătire a fibrelor se desfăşoară într-un scop precis : transformarea lor în ţesături necesare interiorului locuinţei sau confecţionării pieselor de îmbrăcăminte.

Operaţiile premergătoare ţesutului, răşchiatul, depănatul, urzitul, realizat cu ajutorul unor unelte simple ca : răşchitorul, sucala, vârtelniţa, urzitorul, nu prezintă caracteristici deosebite.

Interior taranesc-26-Paschir-Ciresu
Paschir Ciresu

Sursa: Arta populara din Mehedinti – Paul Petrescu , Georgeta Stoica , Elena Secosan , Pavel Ciobanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *