» » » » » Universul nostru este real, sau doar o simulare/experiment al altor entități?

Universul nostru este real, sau doar o simulare/experiment al altor entități?

Calea Lactee

Într-un articol interesant, “Magnatul Elon Musk şochează: Universul este o simulare pe calculator” (autor: Florin Pușcaș, redactor, publicat: 17:40, 2 iunie 2016, http://www.stiripesurse.ro/magnatul-elon-musk-socheaza-universul-este-o-simulare-pe-calculator_1136873.html), se specifică următoarele:

Elon Musk, carismaticul CEO al companiilor Tesla și SpaceX, este aproape sigur că trăim într-un Univers artificial, care de fapt este o simulare pe calculator, la fel ca în seria de filme „Matrix”, conform unui material publicat de cotidianul britanic The Independent, citat de Agerpres.

În continuare, se specifică următoarele:

Mai mult decât atât, în cadrul unei conferințe pe tema noilor tehnologii, desfășurată în California, Elon Musk a declarat că există doar „o șansă la câteva miliarde” ca lumea noastră să nu fie inclusă într-o simulare pe calculator. Musk, care a donat sume uriașe de bani cercetării cu privire la pericolele perfecționării inteligenței artificiale (AI), a mai subliniat că speră ca predicția sa să fie adevărată pentru că altfel ar însemna că lumea va avea un sfârșit.

Un alt articol, publicat o zi mai târziu, intitulat „Teorie CONTROVERSATĂ ! Oamenii sunt personaje în jocul video al unei civilizaţii mai avansate” (autor Adrian Popa, http://www.descopera.ro/stiinta, 03.06.2016 ), tratează aceeaşi idee. Autorul mai artă, referitor la această ipoteză că nu toţi savanţii acceptă această idee:

După cum a scris în artoclul din Descoperă, în 2007, John D. Barrow, profesor de matematică la Universitatea Cambridge, a sugerat o nouă cale de verificare a adevărului despre Univers. El credea că o simulare imperfectă a realităţii ar avea, inevitabil, nişte disfuncţionalităţi observabile. Întocmai ca şi un computer obişnuit, Computerul Universului ar avea şi el nevoie de actualizări software pentru a merge cum trebuie; pe măsură ce simularea s-ar degrada, am putea observa nişte defecte – de exemplu, am putea vedea că elemente pe care le considerăm neschimbate şi neschimbătoare, nişte constante fizice precum viteza luminii ori constanta structurii fine (folosită pentru a caracteriza forţa interacţiunilor electromagnetice), deviază de la valoarea lor aşa-zis constantă”.

În articolul, “Profesor reputat de la Universitatea Oxford: Omenirea este doar o simulare avansată organizată de extratereştri” (autor Alin Motogna, 11. 06.2016, http://www.descopera.ro/dnews), se reiau principalele informaţii prezentate în articolele precedente, adăugându-se sau nuanţându-se, în plus, următoarele aspecte:

Potrivit unei teorii care începe să devină din ce în ce mai populară, omenirea este doar o simulare avansată organizată de extratereştri. Numeroase personalităţi, printre care se numără şi antreprenorul american Elon Musk, susţin că Universul nu este altceva decât un joc de Sims, iar existenţa oamenilor este manipulată de extratereştri sau de oameni de ştiinţă foarte inteligenţi.

Teoria nu este de dată recentă. Ea este bazată pe o idee formulată de Rene Descartes în secolul al 16-lea. Desigur, ştiinţa nu a fost foarte avansată la acea vreme, motiv pentru care filosoful francez susţinea atunci că întreaga lui realitate este manipulată, de fapt, de un demon.

Astăzi, personalităţile care activează în domeniile ştiinţifice, cum este cazul lui Elon Musk, au mai multă influenţă decât filosofii francezi care au trăit în urmă cu peste 200-300 de ani. CEO-ul Tesla Motors şi SpaceX nu a preluat însă ideea simulării de la marii gânditori ai Iluminismului sau de la precursorii acestora, ci a aflat de această ipoteză studiind scrierile lui Nick Bostrom, profesor de filosofie în cadrul Universităţii Oxford.

În anul 2003, Bostrom şi-a publicat teoria, ce se baza pe următoarele trei argumente principale :

– Este foarte probabil ca specia umană să dispară înainte de a evolua în aşa-numita specie ,,postumană”;

– Este improbabil ca orice civilizaţie ,,postumană” să poată simula de un număr de ori propria evoluţie istorică;

– Este aproape sigur că trăim într-o simulare computerizată.

Al doilea argument pare să fie cel mai convingător. Deşi este adevărat că cel puţin o parte a speciei noastre este interesată de simulări computerizate (putem lua ca exmplu succesul jocurilor Sims), evenimentele care s-au petrecut în urmă cu câteva miliarde de ani nu par a fi atât de fascinante pentru cei care petrec ore în şir în faţa computerului explorând lumea virtuală.

Deocamdată, oamenii de ştiinţă nu pot demonstra dacă Universul în care trăim este o doar o simulare computerizată sau, din contră, el există în starea cunoscută în momentul de faţă. Cu toate acestea, tot mai mulţi cercetători atrag atenţia asupra pericolului pe care îl poate provoca în viitor inteligenţa artificială.

(Sursa: councilchronicle.com)

Într-un alt articol, ceva mai vechi (“Realitate sau iluzie gen Matrix? Cum aflăm dacă trăim într-o simulare?”, Mihaela Stănescu,25.11.2013, http://www.descopera.ro/stiinta), sunt precizate câteva detalii referitoare la această ipoteză interesantă, din care selectez următoarele fragmente…

Mai mulţi filosofi, de la antici la contemporani, au explorat această idee, că “realitatea” noastră de fiecare zi ar fi, de fapt, o iluzie. Probabil cel mai ilustru reprezentant contemporan al acestei „şcoli de gândire”, Nick Bostrom, de la Universitatea Oxford, promovează această viziune zăpăcitoare – că are mai mult sens ideea că am fi (într-un univers creat de ALŢII anume pentru noi, unul dintre multele pe care le pot crea) nişte inteligenţe artificiale, pe bază de siliciu, trăind iluzia că suntem organisme pe bază de carbon, în adevăratul şi singurul Univers. Şi nu e singurul care contemplă, fascinat, ideea că tot ce credem noi că e real şi stă la temelia lumii noastre este, de fapt, o iluzie abil creată de o inteligenţă de nenumărate ori superioară nouă – o inteligenţă artificială de o putere colosală.

Ei, aceasta e întrebarea: cum ar putea verifica un om dinăuntrul simulării existenţa simulării?

Chestiunea chiar îi preocupă pe unii oameni de ştiinţă, care nu au întârziat să iniţieze studii menite să verifice ipoteza simulării de către maşinării super-inteligente.

Prima încercare serioasă de acest gen datează din anul 2001, iniţiatorul ei fiind Seth Lloyd, un specialist în mecanică cuantică de la MIT. El a estimat numărul tuturor “operaţiunilor de computer” îndeplinite în Universul nostru de la Big Bang încoace – o cuantificare a tuturor evenimentelor, a tot ce s-a întâmplat de la începuturile Universului, prin eveniment înţelegând orice schimbare, oricât de mică, în materiei şi energie, până la cele mai mici componente. Ar fi posibil, s-a întrebat el, să fie generată o simulare de asemenea amploare şi desăvârşire, o iluzie care să imite perfect Universul? Calculele au arătat că pentru a crea o copie virtuală a realităţii, fidelă până la ultimul atom, ar fi nevoie de o cantitate de energie mai mare decât există în Univers. După cum a spus Lloyd, computerul care să poată face treaba asta ar fi trebuit să fie mai mare decât Universul însuşi, iar timpul ar fi curs mai încet în programul rulat de computer decât în realitate. Deci, n-ar fi plauzibilă o simulare de acest fel, a fost concluzia studiului său.

Câţiva ani mai târziu, alţi oameni de ştiinţă au venit cu o nouă idee: de ce ar fi nevoie de o copie perfectă a Universului – proababil imposibil de realizat – când ar fi de ajuns şi o copie imperfectă, doar suficient de reuşită ca să ne păcălească? Iar pentru asta ar fi de ajuns un computer de putere mult mai mică. În fond, Universul poate fi imitat “pe bucăţi” şi doar atunci când e nevoie. De pildă, detaliile la scară infinitezimală ori colosală – lumea microscopică ori galaxiile îndepărtate – pot fi create (simulate) doar atunci când cineva se uită după ele, ori la ele. Când nu uităm la ele, pur şi simplu ar dispărea, ca să nu irosească degeaba resursele sistemului. Iar noi n-am fi în stare niciodată să ne dăm seama că, de fapt, ele nu-s acolo unde le vedem când le vedem, pentru că, de fiecare dată când ne-am uita la ele, Computerul cel Mare le-ar pune numaidecât acolo, ca să le vedem şi să stăm liniştiţi. Cum întoarcem privirea în altă parte, cum dispar…

Dar, în 2007, John D. Barrow, profesor de matematică la Universitatea Cambridge, a sugerat o nouă cale de verificare a adevărului despre Univers. El credea că o simulare imperfectă a realităţii ar avea, inevitabil, nişte disfuncţionalităţi observabile. Întocmai ca şi un computer obişnuit, Computerul Universului ar avea şi el nevoie de “updatări” pentru a merge cum trebuie; pe măsură ce simularea s-ar degrada, am putea observa nişte “deraieri” – de exemplu, am putea vedea că elemente pe care le considerăm neschimbate şi neschimbătoare, nişte constante fizice precum viteza luminii ori constanta structurii fine (folosită pentru a caracteriza forţa interacţiunilor electromagnetice), deviază de la valoarea lor aşa-zis constantă”.

Silas Beane, specialist în fizică nucleară la Universitatea Washington din Seattle, SUA, a sugerat un alt test pentru verificarea ipotezei simulării. Cei mai mulţi fizicieni presupun că spaţiul are structură omogenă, uniformă (asta înseamnă că în tot cuprinsul lui acţionează acelaşi legi şi că, privind la scară foarte mare, materia e distribuită uniform prin Univers – este aşa-numitului principiu cosmologic) şi că se extinde la infinit. Însă cei care au încercat să creeze pe computer modele ale Universului la începuturile lui nu prea reuşesc să proiecteze – matematic vorbind – un Univers perfect omogen în care să-şi găsească locul atomii, stelele şi galaxiile. Aşa că simulează spaţiul sub forma unei grile, aşa cum imaginea aparent omogenă de pe ecranul televizorului este formată din nenumăraţi pixeli. Savanţii de la Universitatea Washington au calculat că, în modelul computerizat creat de ei, mişcarea particulelor, deci şi energia lor, sunt legate de distanţa dintre punctele grilei; cu cât grila e mai fină, cu puncte mai apropiate, cu atât energia particulelor este mai mare.

Asta înseamnă că, dacă Universul nostru e o simulare, vom determina o energie maximă corespunzând celor mai rapide particule. Şi iată că astronomii au observat că aşa-numita radiaţie cosmică, o radiaţie de natură corpusculară, provenită din galaxii foarte îndepărtate, ajunge întotdeauna pe Terra cu o energie maximă specifică – cca. 1020 electron-volţi.

Avem timp să ne gândim şi poate să răspundem la câteva întrebări, dintre care cel puţin două par importante (mai curând în sensul negativ, din păcate, fiindcă reprezintă tocmai genul de întrebări bune să alimenteze neliniştile existenţiale care îi bântuie oricum pe oameni – sau ce-om mai fi şi noi):

1. Chiar vrem să ştim acel adevăr?

2. Dacă îl aflăm, CE FACEM?

Este o ipoteză interesantă, fără îndoială, care a fost emisă odată cu dezvoltarea ciberneticii şi a informaticii… În secolul XIX nu se punea problema unei astfel de posibilităţi… Poate că în secolul XXII când vor apărea probabil alte ştiinţe, imaginea despre Univers se va schimba în consecinţă…

Nu este prea greu se sesizat că ipoteza se bazează pe o judecată de genul următor: dacă se pot face simulări pe calculator ale proceselor din Univers sau chiar simulări ale unor modele de univers, atunci, ce-ar fi dacă Universul însuşi nu este decât o simulare realizată cu ajutorul unui computer deosebit de complex, incomparabil de complex comparativ cu cele utilizate de oameni, ce s-ar întâmpla dacă ar fi aşa ?… În fond, să ne închipuim că şi… entităţile simulate pe computerele obişnuite şi-ar putea pune nişte întrbări asemănătoare… Ei bine, să mai admitem că ar fi chiar aşa: Universul aşa cum îl cunoaştem până acum este un fel de simulare realizată pe un computer extraordinar… Ce urmează ?… Cine sunt cei care au realizat computerul şi programele şi simularea şi, în defintiv, ce scop au, şi când se va termina simularea ?… Sau totul nu este decât un model de Univers, model impus sau sugerat de dezvoltarea informaticii, a tehnicilor de calcul ?… În fond, s-au tot propus multe modele, în funcţie de anumite perspective (este suficient să ne aminitim spre exemplu, de perspectiva pur fizică – înainte de evoluţia extraordinară a computerelor, când erau dezvoltate tehnicile şi metodele fizice cu precădere, Universul era conceput ca fiind o entitate fizică, apoi ar mai putea fi amintită perspectiva genetică – atunci când au evoluat tehnicile… de inginerie genetică, s-a sugerat chiar că Universul era ceva ca un fel de organism, care avea chiar şi un fel de cod genetic, numit cod ontic al universului)… Tot astfel şi în acest caz, poate fi vorba de un model de Univers sugerat de perspectiva cibernetică… Este posibil, însă, ca în definitiv, TOATE aceste perspective să fie valabile, este posibil ca Universul să poată fi studiat, în acelaşi timp şi din perspectivă fizică şi din perspectivă genetică şi din perspectivă cibernetică… Universul ar putea fi deci concomitent şi o entitate fizică şi un fel de organism şi un fel de simulare şi încă ceva în plus…

Aşadar, să presupunem că suntem integraţi într-un UNIVERS AMENAJAT, suntem, altfel spus, un fel de proiecţie holografică, un fel de program sau o simulare pe calculator (dar un calculator… extraordinar), ei bine, atunci… acel sau aceia care au creat a acest calculator, aceste programe, au probabil un anumit scop, iar noi, suntem un fel de marionete dar nişte marionette care… au un anumit scop… Care este acela ? Imposibil de răspuns acum… În acest caz, destinul oamenilor este… implacabil… sau cel puţin este la bunul plac al… programatorilor, acei programatori de dincolo de spaţiu şi de timp… Dar poate că s-ar putea ca… simularea aceasta extraordinară să nu fie de tipul “scenariu fix” – adică entităţile sau fiinţele simulate să fie obligate să respecte un program implacabil, fără erori, un fel de program rigid, s-ar putea ca simularea să fie de tipul “scenariu flexibil”, altfel spus, pot exista diverse variatii sau diverse abateri de la scenariul fix… În acest caz, destinul oamenilor, ar putea să fie flexibil, variabil, admite unele modificări, altfel spus nu este… impacabil…

La întrebările puse la sfârşitul articolului “Realitate sau iluzie gen Matrix? Cum aflăm dacă trăim într-o simulare?” , pot să schiţez următoarele răspunsuri:

1. Chiar vrem să ştim acel adevăr ?

Ei bine, de ce nu ? Nici nu pierdem nimic, nici nu câştigăm ceva dacă nu ştim… Adevărul însă ar trebui cunoscut, oricare ar fi acel adevăr, pentru că dacă îl vom şti, vom putea câştiga totul…

2. Dacă îl aflăm, CE FACEM?

Ei bine dacă îl aflăm, singurul lucru rezonabil pe care l-am putea face ar fi să aflăm ce se află dincolo de simulare şi să mai aflăm dacă se va putea, cum am putea face să ieşim din această simulare… Chiar dacă cei care au realizat simularea s-ar putea să nu mai existe, sau să fi migrat, undeva, cine ştie unde…

Extras din Această viață trecătoare – Reflecții despre destin și poluare, însemnări diverse, de Constantin M. N. Borcia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *