Home » Articole » RO » Societate » Cultură » Moartea » Viaţa de apoi în biserica ortodoxă

Viaţa de apoi în biserica ortodoxă

postat în: Moartea 0

Carracci-PurgatoryBiserica ortodoxă este în mod intenționat reticentă cu privire la viața de apoi, recunoscând misterul mai ales pentru ceea ce încă nu a avut loc. Dincolo de-a doua venire a lui Isus, învierea trupească, și judecata finală, care cu toate sunt afirmate în Crezul de la Niceea (325 CE), ortodoxia nu ne spune nimic altceva în niciun mod definitiv. Spre deosebire de formele occidentale ale creștinismului, ortodoxia este în mod tradițional non-dualistă și nu ne învață că există două locații literal separate, rai și iad, ci afirmă că „locația destinului final al unei persoane – iadul sau raiul – sunt figurative.” (Andrew P. Klager, „Orthodox Eschatology and St. Gregory of Nyssa’s De vita Moysis: Transfiguration, Cosmic Unity, and Compassion,” In Compassionate Eschatology: The Future as Friend, eds. Ted Grimsrud & Michael Hardin, 230-252 (Eugene, OR: Wipf & Stock, 2011), 245.) În schimb, ortodoxia afirmă că judecata finală este pur și simplu întâlnirea persoanei cu iubirea și mila divine, dar această întâlnire este experimentată diferit în funcție de măsura în care cineva a fost transformat, făcut părtaş la divinitate, și, prin urmare, compatibil sau incompatibil cu Dumnezeu. „Obiectul monadic, imuabil, și neîncetat al întâlnirii eshatologice este, prin urmare, dragostea și mila lui Dumnezeu, slava lui care infuzează templul ceresc, iar aceasta este reacția umană subiectivă care generează multiplicitatea sau orice formă de experiență.” (Andrew P. Klager) De exemplu, Sf. Isaac Sirul observă că „cei care sunt pedepsiți în gheenă, sunt biciuiţi de flagelul iubirii … Puterea dragostei acţionează în două moduri:….. chinuie pe păcătoși… [ca] regret amar. Dar dragostea şi îmbată sufletele fiilor Cerului cu detectabilitatea ei. „[St. Isaac the Syrian, „Homily 28,” In The Ascetical Homilies of Saint Isaac the Syrian, trans. Dana Miller (Brookline, MA: Holy Transfiguration Monastery Press, 1984), 141.] În acest sens, acțiunea divină este permanentă, imutabilă, și o dragoste uniformă, și în cazul în care cineva experimentează această iubire negativ, experiența este apoi una de auto-condamnare mai degrabă datorită liberului arbitru decât condamnării de Dumnezeu. Prin urmare, ortodoxia folosește descrierea judecății lui Isus în Ioan 3: 19-21 ca modelul lor:

„19. Iar aceasta este judecata, ca Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele.
20. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru că faptele lui să nu se vădească.
21. Dar cel care lucreaza adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite. „
Ioan 3: 9-21

Ca o înțelegere caracteristic ortodoxă, atunci, Părintele Thomas Hopko scrie: „Este tocmai prezența milei și dragostei lui Dumnezeu care duce la chinul celor răi. Dumnezeu nu pedepseşte; el iartă… Într-un cuvânt, Dumnezeu are milă de toți, indiferent dacă le place tuturor sau nu. Dacă îi plăcem, este paradisul; dacă nu, este iadul. Fiecare genunchi se va îndoi înaintea Domnului. Totul va fi supus Lui. Dumnezeu în Hristos va fi într-adevăr „tot și în toate”, cu milă fără margini și iertare necondiționată. Dar nu toţi se vor bucura în darul lui Dumnezeu de iertare, și că alegerea va fi judecată, sursă auto-provocată de durere și părere de rău.” (Fr. Thomas Hopko, “Foreword,” in The Orthodox Church, Sergius Bulgakov (Crestwood, NY: St. Vladimir’s Seminary Press, 1988), xiii.)

Mai mult decât atât, ortodoxia include o tradiție răspândită de apocatastază, sau restaurarea tuturor lucrurilor în cele din urmă. Acest lucru a fost predat în special de Origen, dar și muţie alţi părinți ai biserciii și Sfinți, inclusiv Grigorie de Nyssa, pe care Maxim Mărturisitorul l-a numit „doctorul universal”, și al Doilea Conciliu de la Constantinopol (553 CE) L-a numit nu numai „tatăl părinților”, dar a şi afirmat ortodoxia sa, în acelaşi timp condamnând ideea lui Origen de universalism, deoarece a adus restaurarea înapoi la starea noastră pre-existentă, pe care ortodoxia nu o sprijină. Este, de asemenea o învățătură a unor teologi ortodocși eminenți ca Olivier Clément, Mitropolitul Kallistos Ware, și Episcopul Hilarion Alfeyev. Deși apocatastaza nu este o dogmă a bisericii, ci o teologumena, nu este mai puțin o învățătură a bisericii ortodoxe decât respingerea acesteia. Aşa cum Met. Kallistos Ware explică: „Este eretic să spui că toți trebuie să fie salvaţi, pentru că astfel ar însemna să negi liberul arbitru, dar, este legitim să sperăm că toți pot fi salvați,” la fel cum insistând asupra chinului fără sfârșit înseamnă de asemenea să se nege liberul arbitru.

Biserica Catolică

Concepția catolică a vieții de apoi ne învață că, după ce corpul moare, sufletul este judecat, iar cel neprihănit și fără păcat intră în Rai. Cei care mor în păcat de moarte fără să se fi căit merg în iad. În anii 1990, Catehismul bisericii catolice a definit iadul nu ca o pedeapsă impusă păcătosului, ci mai degrabă ca auto-excluderea păcătosului de Dumnezeu. Spre deosebire de alte grupuri creștine, Biserica Catolică ne învață că cei care mor într-o stare de grație, dar încă poartă păcate care pot fi scuzate, merg într-un loc numit purgatoriu unde vor fi supuşi purificîrii înainte de a intra în Rai.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *